Rămâne cine trebuie

Când investitorul se retrage sau își anunță intenția, oamenii îngaimă neliniști și suspiciuni. O mână iute deschide robinetul întrebărilor. E adevăr sau cacealma? Facem buf sau facem bluf? N-ar trebui să-l implorăm să rămână, nu s-ar cuveni o reverență colectivă, urmată de un montaj idolatru? Dar ia stai, nu s-a mai retras de câteva ori? Și nu s-a întors de fiecare dată, precedat de heralzi dolofani, cu lacrimi în pleoape și glas tremurat? N-a îmbrăcat de fiecare dată straie de haiduc antifederal, armură de cruciat și robă de avocat al binelui? Nu s-a pus stavilă abuzului? Ba da, a făcut-o. Și la fiecare răzgândire, de la caz la caz, lumea a aplaudat, și-a făcut cruce sau a râs bătându-se cu palmele peste pulpe. Triumfător sau trist, vociferant sau placid, agresiv sau domol, investitorul și-a graseiat mai departe năzărelile și insultele, fără să i se spună niciodată că actoria e școală grea și că talentul nu e direct proporțional cu gabaritul.

Ieri, 3 octombrie 2011, investitorul s-a mai retras o dată pentru ultima dată. Potrivit propriului pronostic, clubul pe care l-a iubit va intra pe rând în doliu, insolvență și vrie. Din aur, totul va deveni cenușă. Până aici, toate rele și urâte. De aici încolo, poate începe traseul invers, iar cenușa sculptată cu talent și patimă va prinde contur de aripă care va fâlfâi peste creștete. Ați uitat? „Fie să renască numai cel ce har / Are de-a renaște, curățit prin jar, / Din cenușa proprie și din propriul scrum, / Astăzi ca și mâine, pururi și acum.” Se retrag investitorii, dar rămân, din fericire, poeții și menestrelii. Avioanele de Liga I sau de Liga Campionilor nu mai brăzdează cerul orașului. Adevărat, numai că pe culoarele lor de zbor circulă în condiții comparabile de confort liniile aeriene Rock, Calandrinon sau Phoenix.

Știu, toate astea sunt patetisme care ascund un lucru simplu: adio investitor = adio bani = adio echipă. Să vedem dacă va fi așa. Orașul e bogat, iar oamenii lui, mândri. În Anglia există și azi echipe fondate din pasiunea și banii suporterilor, unde suflul ambiției împinge corabia înainte. Sau poate că în locul celui care s-a retras ieri se va ivi cineva mâine. Rămâne, oricum, cine trebuie. Rămâne directoarea de bibliotecă municipală care și-a tapetat biroul în culoarea echipei, având grijă să-și ornamenteze balconul cu plante asortate. Rămâne copilul care vine pe jos de la sat ca să vadă meciul. Rămâne galeria care s-a făcut că nu observă retrogradarea și se comportă la fel ca în Liga I: urcă în tren când echipa are meci afară, dansează, cântă și-o ia mereu de la capăt. Rămâne, în fine, singura obligație fără clauză și durată: iubirea. Drum bun, domnule investitor. Și sper că dorința dumneavoastră de-a regresa din condiția de persoană publică va fi respectată cu sfințenie. Vouă, celor care au rămas, viață frumoasă și vise topite în culoarea regilor.