Stan și Hizo

Steaua învață să râdă. Cel puțin acestea sunt imaginile pe care le vedem. Steaua redevine telurică. Nu mai este nici infatuată, nici arogantă. Are un antrenor a cărui simpatică mamă nu se sfiește să spună că Iliuță al ei mergea cu vaca – aici ar putea apărea un prim scurtcircuit cu patronul – și un președinte de onoare care este băgat în seamă, respectat, și de a cărui părere se ține, în fine, cont. Steaua aceasta populară are perspective și, odată cu întoarcerea în Ghencea, ar putea să conteze iar. E o chestiune de percepție, dar eu unul cred în Steaua lui Ilie Stan și a lui Narcis Răducan. Mai ales că și rimează.

Subiectul zilei însă mi se pare întâlnirea regizată de colegii mei între Viorel Hizo și golgheterii săi: Wesley și Demollari. Reportajul din paginile 8-9 surprinde fidel trăirile unuia dintre antrenorii care au marcat fotbalul românesc. Vorbește de la sine despre tactul, răbdarea, capacitatea de adaptare și puterea de muncă a veteranului de pe banca Vasluiului. Abia acum ne dăm seama că, de la începutul anilor 90 și până acum, Hizo trăiește fotbalul la prezentul continuu. Nu îl interesează să treacă drept un tehnician sofisticat și să pară ceea ce nu e. E natural și dedicat și nu se lasă depășit de vremuri, având capacitatea să se reinventeze fotbalistic în diferite ere. Alăturarea cu Ilie Stan nu e întâmplătoare, pentru că și noul tehnician din Ghencea e din același aluat. S-ar putea spune că îi diferențiază modul în care lucrează cu străinii: veteranul de pe banca Vasluiului îmblânzește golgheterii din toate colțurile lumii, în timp ce Stan are un renume de antrenor-naționalist. La cum s-a îmbrățișat cu Iliev la meciul cu Oțelul, aș zice că e o falsă impresie și că în viitor vom vedea un Ilie Stan mai cosmopolit.