S-au strâns roată în jurul ei, Nașul i-a dat o sticlă-n cap, frații – niște pumni, pe urmă, când a căzut, s-au repezit toți să-i tragă. Până și Corleone, așa cum era, lovit de pântecăraie, i-a scăpat vreo două. Nimeni din fotbal nu s-a băgat. Toți au văzut, dar au tăcut. De frică, din interes, din prostie, din nepăsare. România trebuia să participe la un spectacol, dar a sucombat, băgată la mijloc de niște băieți de cartier. O anchetă ar scoate la iveală că naționala putea fi salvată, dar ne-au lipsit specialiștii. Lumea asta a corupției și duplicității i-a alungat pe cei care puteau pune un diagnostic corect și iniția un tratament eficient. Din România nu pleacă doar medicii, ci și antrenorii, și jucătorii de valoare. Cei rămași nu pot deosebi un om beat de unul bătut de moarte și nici un fotbal viciat sistemic de unul traversând o criză de moment.
În ’90, Mircea Sandu și locotenenții săi au pus mâna pe un campionat puternic, o națională de excepție, un sistem competițional funcțional și locul 7 în Europa, corespunzător cu poziția României, ca importanță, pe continent. Acum, naționala e pe locul 26, valorile au dispărut, campionatul e terminat, sistemul competițional intern – distrus, stadioanele – goale, corupția – generalizată.
Asta a fost. Clanul fotbaliștilor a ucis naționala.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER