De când am ajuns în România, în 2009, am scris zeci de cronici despre meciurile echipelor românești în cupele europene și ale naționalei. Foarte multe au arătat ca Rapid – Legia, la care am asistat joi, pe Național Arena: echipa românească nu pare a fi inferioară rivalului și iese pe teren în expectativă. Adversarii văd că pot mai mult decât se așteptau, îi pierd respectul și preiau autoritatea meciului. Din tribună sau la televizor, spectatorul român are senzația că echipa sa e net inferioară. Asistă cu neputință la dominația rivalilor și, preluând rolul de echipă mică, termină bucurându-se și de un corner sau de un șut prost, fără pericol, din afara careului.
La un moment dat, fiindcă adversarul nu e Barcelona, jucătorii români par să se trezească. Încep să dea pase în jumătatea adversa și să se apropie de poartă. Publicul se trezește și el, parcă nu suntem atât de slabi. Dar lipsește convingerea și determinarea. Echipa adversă se apără sigur, orice San Marino pare un Juventus fiabil și meseriaș. Sfârșitul meciului se apropie. Echipa românească și-a revenit, a avut mingea, a și atacat. Nu pot să scriu că a fost inferioară, dar între timp echipa adversă a dat un gol și iar trebuie să scriu despre o înfrângere românească.
Presupun că sunt multe cauze. Nu cred că naționala României și echipele românești de club sunt sub Belarus, Albania, Bosnia, Legia sau Maccabi. Cred că o echipă ca Rapid sau ca Steaua poate să facă față fără să pună autobaza echipelor europene de rangul doi, precum PSV sau Schalke. Când vine vorba de a căuta explicații pentru această tristețe frustrantă a fotbalului românesc tind să mă uit spre bancă. Pare să fie impusă în echipele din țară o plăcere stranie pentru cunoscut, un conformism exagerat care ne face să insistăm cu oameni care au eșuat și nu propun nimic altceva decât ceea ce i-a dus deja la eșec în trecut. Numai trei exemple: Cîrțu la Steaua după experiența falimentară la CFR Cluj. Pițurcă la națională după ani de scandal și irelevanță sportivă. Răzvan la Rapid după etapa discretă de la Brașov și dezamăgirea cumplită la națională. Paralizați de vechile eșecuri, fricoși și fără niciun entuziasm sau perspectivă de creștere, ei transmit jucătorilor o anumită stare de blazare și neîncredere care a ajuns să fie marca echipelor românești. Sigur sunt și alte cauze, mai ales la Steaua. Dar eu mă uit în primul rând pe bancă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER