Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte! Gata, am numărat! Până la șapte, cu respirație după fiecare cifră, așa cum ne-a învățat educatoarea la grădiniță. În cele șapte secunde, Liviu Antal a trecut peste dezamăgirea ratării penalty-ului, a revăzut într-o clipă stadiul negocierilor cu clubul pentru noul contract, și-a adus aminte că a avut un pui de ocazie cu Manchester, a privit în dreapta, de unde mingea venea ca o revanșă împotriva lui însuși, împotriva barei pe care o nimerise la penalty. Din acel moment s-a lăsat nu numai pe spate, ci și la mâna hazardului.
Cei care practică procedeul spun că foarfeca e hazard. În ultimele fracțiuni de secundă, răsturnat fiind, nu mai vezi mingea, ci doar o intuiești. E ca și cum ai potrivi un camion în parcare doar pe intuiție, pentru că nu vezi în oglindă unghiul mort. Doar simți. În aer, mingea are o fâlfâire. Așa în aer cum ești, percepi o adiere, un vânticel care încearcă să usuce jambiera transpirată. Când simți vânticelul, trebuie să încordezi piciorul și să dai. Primul semn bun e când percepi moliciunea mingii pe gheată. Înseamnă că ai nimerit-o, că n-ai luftat. În următoarele frânturi de gând, iarăși nu vezi. Știi că vei cădea pe spate și încerci să amortizezi șocul, să nu te faci praf!
Până să te dezmeticești, auzi deja vuietul publicului. Oftatul ratării sau explozia golului. Antal a auzit explozia și a simțit apoi îmbrățișarea transpirată a coechipierilor. Cu șapte secunde în urmă rata penalty-ul. Acum intra în galeria autorilor de goluri care nu se descriu, nici nu se explică. Doar se cântă!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER