Dodel, ca rostire, ca pronunțare, ca expresie, are ceva peiorativ. Nu e diminutiv, pentru că nu vine de la nimic, ci exprimă mai degrabă răsfățul, neîmplinirea, maturitatea încă neatinsă, chiar copilăria întârziată. Un fel de domnul Goe care ține biletul spre consacrare la panglica pălăriei de marinel. Cristi are altă rezonanță, un diminutiv de la un nume de om serios, e ceva comun și puternic, serios și aplicat.
După ce Tănase dă golurile pe care le dă și joacă așa cum joacă, nu-ți mai vine să-i spui Dodel. Asta era valabil când își trata spleenul într-o locantă din Oltenița sau când anii treceau fără ca numele său să apară scris pe nicio tabelă de marcaj.
Acum se zice că l-ar fi sfătuit Gică Hagi să tragă. Foarte bine că i-a zis și foarte bine că Tănase a tras și a marcat. Dar Regele nu i-a dat acest sfat, prețios fără îndoială, la încălzire, înainte de meciul cu Maccabi. Nici n-a fost în preajma lui la pauza meciului cu Chiajna, când, la 0-1, era cam groasă, cum se spune prin peluză. Nu, principalul responsabil al acestei reconfortante metamorfoze e chiar principalul ei beneficiar, Cristi Tănase în persoană. El a înțeles, el a tras, el a dat goluri. Dar în spatele părții vizibile a chestiunii stă și Ilie Stan, el însuși un practicant al acestui gen de șuturi cu ani în urmă. Cu Ilie, Cristi a reușit în 72 de ore mai mult decât izbutise în aproape trei ani, cu vreo șapte antrenori. Iar golurile, chiar dacă le-a dat în manieră asemănătoare, au venit de pe posturi diferite, mijlocaș central cu israelienii, jucător de bandă stângă contra oamenilor primarului de la margine de București.
Astfel, pe lângă niște rezultate bune, Ilie Stan a devenit, involuntar, agent de vânzări, iar Cristi Tănase, dacă mai dă vreo două torpile din astea, principalul produs de expunere al Stelei din colecția de toamnă-iarnă 2011.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER