Să zicem că Răzvan Raț ar fi înscris de la punctul cu var. Sau, dacă nu el, atunci poate că ar fi făcut-o Tănase, Torje, Mazilu sau Daniel Niculae, cu toții mai îndreptățiți decât fundașul stânga să execute penalty-ul.
Ne-am fi aflat, dacă se întâmpla așa, în fericita situație de a veni de la Liege cu un prețios 2-2, obținut în fața unui adversar în evidentă ascensiune. Ni-l puneam la butonieră și încercam să ne amăgim că suntem pe un drum bun, cu fața spre Europeanul din 2016, ținta noastră precisă și îndepărtată.
Am fi uitat că, în prima repriză, belgienii ne-au înghesuit ca în troleibuz la o oră de vârf. Că li s-a anulat un gol perfect valabil. Că în final au mai avut un penalty clar. Că au fost minute întregi în care noi n-am prea văzut mingea. Că am aliniat o garnitură enervant de mediocră, de lentă, plată ca apa la cinci litri, care nu face față ritmului de vârf. Că ne încăpățânăm să mizăm pe Cociș, că facem inovații tip Chiricheș sau Pintilii, că nu vedem diferența de formă din acest moment dintre Tătărușanu și Bălgrădean, că mizăm abia după pauză, când vedem că suntem conduși cu două goluri, pe oameni inventivi, ca Tănase și Torje.
Așadar, Răzvan Raț, e mai bine că ai ratat! Altfel, cântăreții de osanale ar fi fredonat șlagărul drumului bun, al rezultatului prețios și al viitorului luminos care ni se arată. N-am fi văzut pădurea din cauza copacilor, ni s-ar fi părut clar că suntem în plin șantier, construind o echipă națională cu mistria înmuiată în punctul cu var. Așa, ratând Raț penalty-ul, vedem mai clar ce e cu noi, ne dăm seama ce ni se întâmplă. N-am sărit în sus, așa cum pretinde selecționerul că s-ar fi întâmplat acum vreo 13 ani la un gol al ungurilor la Budapesta, ci ne-am așezat strâmb pe scaun tocmai pentru a putea să judecăm drept.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER