Brasileiro Sampaio de Souza Viera de Oliveira. Atât de multe nume și silabe pentru a identifica un medic care a murit bătându-și joc cu o nonșalanță deloc medicală de propriul corp. Sócrates. Atât de puține silabe pentru a-l fixa în memorie pe șeful celei mai strălucitoare găști de fotbaliști care n-au câștigat nimic împreună. Brazilia de la începutul anilor optzeci n-a venit cu soclul sub braț și nici nu și-a invitat musafirii în sala trofeelor. N-ar fi avut ce să le arate. Cupele Mondiale câștigate de Garrincha și Pelé erau, în fond, zestrea altor echipe.
Brazilia 1982 n-a făcut decât să vorbească despre fotbalul-diamant, despre scânteiere, inspirație și gratuitate. Ideea titlului mondial era și nu era în mințile fotbaliștilor. Cine citea distribuția – Zico, Falcao, Oscar, Eder, Junior, Cerezzo și Sócrates, printre alții – era convins că Brazilia nu avea cum să rateze. Însă cine ciulise urechea la o declarație dată de antrenorul Telê Santana în 1981 – „Prefer să pierd jucând bine decât să câștig jucând mediocru” – presimțea cumva, într‑un cotlon al sufletului, că Brazilia avea să capoteze surâzând princiar și hrănindu-se nu din victorii neîntrerupte, ci din bucuria celor care-o priveau.
Sócrates a murit la cinci ani după Santana. Au dispărut, adică, antrenorul și căpitanul echipei care a reabilitat romantismul în fotbal. Brazilia 1982 a surclasat estetic tot ce-a existat în acest sport. Rinat Dasaev și alți portari pot depune mărturie despre magnetismul fără egal pe care-l exercita Brazilia din secunda ieșirii din vestiar. Trupa lui Santana s-a născut între două repere ale fotbalului de anticipație: Olanda 1974 și Dinamo Kiev 1986. Spre deosebire de ele, Brazilia 1982 n-a împins fotbalul înainte, n-a impus direcție și n-a produs rupturi. Dimpotrivă. Zico, Falcao și ceilalți au încremenit într-o sală de bal scoasă în afara timpului, a rezultatelor și a obligațiilor competiționale. Evident că, în general, Brazilia învingea. Dar era la fel de evident că o făcea fără să demoleze sau să arunce în derizoriu. Dansul era deschis de reverențe și închis de aplauze. Pasele cu călcâiul ale lui Socrates, golurile din foarfecă ale lui Zico, pătrunderile lui Junior și șuturile lui Eder (ce jucător imens și subevaluat!) erau cadrul amenajat pentru o transă de nouăzeci de minute în care Brazilia glorifica atacul fără limite și precauții. Adevărat, imprudența a costat-o în fața Italiei lui Rossi, însă Brazilia ajunsese la altitudinea unde o înfrângere nu mai schimba nimic.
Fotbal generos, goluri peste goluri, artificii, fete vesele, vopsite pe obraji și pe sâni. Asta a fost Brazilia idealistului Santana, a medicului Sócrates și a avocatului Falcao. Memoria trebuie să evacueze ca să facă loc, așa e legea firii. Acum e la modă Neymar, după ce ani în șir lumea i-a adulat pe Ronaldo și Ronaldinho. Dar poate că n-ar fi rău să ne întoarcem puțin în arhive – inclusiv în cele electronice. Și să ne lipim ochii de Sócrates și Eder, cu inovațiile lor balistice din meciul cu URSS. Sau să încercăm deslușirea combinației care l-a adus pe Sócrates în fața lui Zoff, sub ochii neputincioși ai celei mai bune apărări a planetei, la primul gol din Italia – Brazilia 3-2. Sau să vedem dansul tribal al lui Junior, fundașul stânga care dribla mai bine decât o fac jumătate din atacanții cu ștaif de astăzi. Măcar atâta lucru putem face, indiferent cu cine ținem. Pentru că, indiferent cu cine ținem, nu putem răpi Braziliei 1982 laurii de preoteasă a seducției. Și pentru că, spunându-ne „adeus”, căpitanul Sócrates a plecat acum câteva zile a Deus.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER