De ce? E simplu și, în același timp, greu de spus. De vreo două decenii simțim cu toții, pe propria piele, că oamenii care au pus stăpânire pe România au alte priorități decât ale noastre. Dar să nu dăm vina pe politicieni. Pe alții. Ar fi cea mai ușoară și, în același timp, cea mai incorectă reacție la cifrele cutremurătoare pe care, începând de ieri, le prezintă colegul Sandu Enciu în ziar despre prăbușirea sportului românesc în ultimii 20 de ani. Statisticile ne arată colapsul mișcării organizate, dar lucrurile nu stau altfel în privința felului în care noi, românii, înțelegem să ne protejăm sănătatea. 1,2 la sută din populația țării mai face sport „cu acte”. E greu de spus câți sunt cei care fac mișcare de capul lor, nu există măsurătoare care să contabilizeze științific acest segment, însă nu trebuie să ne imaginăm că, dacă am avea și aceste cifre, am vedea vreun progres spectaculos.
Dumneavoastră faceți sport? Faceți mișcare? De orice fel? Fotbal, jogging, tenis, baschet, ping-pong? Dar prietenii, rudele, colegii? Dar copiii dumneavoastră? Dacă da, felicitări, faceți parte din acea minoritate nesemnificativă din ansamblul poporului român care nu‑și ascunde delăsarea în spatele scuzelor comode: nu pot, n-am timp, n-am unde… E adevărat, vremurile s-au schimbat, lumea s-a schimbat, comparativ cu 1989 există 1001 tentații și alternative de relaxare mai facile decât mișcarea sportivă, care presupune efort, transpirație, perseverență. Dar lumea nu s-a schimbat doar pentru noi. Internetul, jocurile pe calculator, cârciumile și discotecile există în toată lumea. Aici e vorba de mentalități formate în decenii, poate secole.
ProSport arată nu o statistică seacă, ci o oglindă a națiunii române. Și o altă explicație la frustrările noastre mereu gata de pus în seama altora. Acest 1,2 la sută are legătură cu primul loc în Europa pe care-l ocupăm la cancer, la boli cardiovasculare, la obezitate, la diabet, la sedentarism. O educație proastă, perpetuată din generație în generație, sapă la genele întregii națiuni. Românii învață, din tată-n fiu, că e rușinos să muncești, să depui efort, să îți măsori forțele cu ceilalți cinstit, ochi în ochi, față-n față, umăr la umăr. La școală e de porc să te prezinți la ora de educație fizică. Să puți a transpirație, ce oroare! Ești admirat dacă dai chiulul, dacă ai scutire medicală, dacă ai o pilă la prof. La magazin trebuie să-ți parchezi mașina cât mai aproape, pe locul rezervat persoanelor cu handicap sau, dacă nu ți-a luat-o altul înainte, în pragul ușii, ca să nu mergi zece metri pe jos. De 1 mai sau de Paște, când ieși la iarbă verde, cari portbagajul cu mici și fleici până printre copaci, pe iarbă. La munte faci mișcare cu telefericul, la mare înoți în bere, la terasă. Burta revărsată peste curea e semn de prosperitate. În parc te urci cu picioarele pe bancă și spargi semințe în timp ce râzi de proștii în trening care vin să bată mingea sau să alerge.
În ultimele decenii, guvernele României au comis, cu premeditare, un genocid atunci când au distrus sistemul mișcării sportive de masă fără să pună nimic în loc. Dar această crimă împotriva umanității a fost posibilă pentru că poporul român a permis acest lucru. Pentru că „înainte” se făcea mișcare din obligație, „pentru că așa trebuie”. Pentru că tratăm propria sănătate așa cum tratăm toate celelalte probleme. Să ni se dea, să ni se facă, să lăsăm pe mâine, să ne fofilăm. Dacă se poate, acel „o jumătate de oră de mișcare zilnică” să-l facă altcineva în locul nostru. Acel alter ego să alerge, iar noi să-i luăm sănătatea, voința, pofta de viață. Și anii pe care-i va trăi în plus.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER