Când se atinge subiectul „blaturile echipelor românești în fotbalul internațional”, suspiciunile se duc către diverse înfrângeri: România – Iugoslavia (4-6 în preliminariile Mondialului din ’78), Spania – România (2-1 la Europeanul din 1996), PSG – Steaua (5-0 în 1997, în preliminariile UCL) sau Dinamo – Benfica (0-2 în 1999, Cupa UEFA).
Poate ar trebui să ne mai schimbăm un pic optica, pentru că am avut și victorii de răsunet despre care au apărut diverse informații sau chiar și declarații, cum că bătăliile eroice de pe teren ar fi fost dublate de eforturi susținute în culise.
„Blatul” e unul dintre cuvintele cele mai uzitate în fotbalul românesc. Îl cunosc de la copiii de școală generală până la gospodinele devoratorare mai mult de seriale (venezuelene, braziliene, coreene, nu contează) și cu toții îl acuzăm și spunem că definește fenomenul fotbalistic din țara nostră. În general însă, când „ieșim” pe plan internațional, spunem că „blatul” cu care suntem atât de obișnuiți de acasă ne trage în jos și că e unul dintre motivele pentru care n-am reușit să facem niciodată vreo mare brânză. Și, totuși, au fost și momente în care tocmai „experiența” ne-a ajutat. Și, culmea, în niște meciuri în care nici nu te-ai fi gândit că așa ceva e posibil!
Inter Milano – Dinamo (1981) 1-1 la Milano, 2-3 la București! Hei rup-ul cu amfetamine!
Era toamna lui 1981, turul al doilea al Cupei UEFA. De la Nyon, venise și numele adversarului: Internazionale Milano. Și atunci șansele erau considerate aproape nule. Inter era la fel de Inter ca și acum, iar Dinamo, doar o echipă necunoscută din Europa de Est. În tur s-a terminat 1-1, cu Alexandru Custov bifându-și numele pe tabela de pe „San Siro”. Două săptămâni mai târziu, „Ștefan cel Mare” trăia o după-amiază magică, dintre cele pe care fotbalul românesc avea să le tot guste în anii ’80. Și a fost făcută în stil mare. Primele 90 de minute au fost oglinda celor de lângă Dom, cu Alessandro Altobelli (peste nici un an avea să pună cireașa pe povestea de senzație a Italiei la Mundialul spaniol, cu golul al treilea din finala cu RFG (3-1)) anulând reușita lui Dudu Gerogescu. 1-1 și…”prelungiri în care, cu ajutorul amfetaminelor, am reușit să facem diferența”, după cum își amintește Cornel Dinu. Imboldul n-a fost doar fizic, ci și moral, pentru că roș-albii au luat gol repede, chiar la debutul „extra-time-ului”, de la Herbert Prohaska (unul dintre cei mai mari jucători din istoria Austriei). Era nevoie de cel puțin două goluri. Iar Inter n-a rezistat iureșului nebun al „câinilor”, care aveau în spate și frustrarea grea a apăsării Cortinei de Fier, și isteria a aproape 20.000 de voci, și ingredientul supriză. Practic, italienii nici n-au știut ce i-a lovit. Augustin a egalat , Costel Orac a făcut 3-2 în doar opt minute, și Mulțescu a scos un penalty pe care tot Orac l-a ratat!
Dinamo – Hamburg (1983) 3-0 la București, 2-3 la Hamburg! Trăiască jocul la ofsaid!
19 octombrie 1983, turul doi al CCE. Un „23 august” cu aproape 100.000 de oameni în tribune, o echipă, tot Dinamo București, în plină ascensiune și… un arbitru olandez, Jan Kieser, mai mult decât îngăduitor. De partea cealaltă, Hamburger SV, cu Felix Magath și Ditmar Jakobs, plus Ernst Happel pe bancă. Bașca aura de câștigătoare a Cupei Campionilor Europeni în sezonul precedent. Povestește tot Cornel Dinu: „Și, mă mai rugă generalul (n.r. – Diaconescu, șeful clubului la acea dată), să-i dau arbitrului Keiser cadourile de dinainte de meci. Erau obișnuitele genți cu cifru fabricate la Sibiu. După ce i-am precizat că jucăm la ofsaid, i-am dat și gențile. Într-una dintre ele, ca să nu mor prost, chiar m-am uitat. Iar finul generalului mi-a zis, pentru că se prinsese că m-am uitat, doar atât: «Cornele, e ce-am agonisit și noi din sărăcia noastră». Așa a fost la turul de la București. Ba chiar, la pauză, arbitrul mi-a și spus să-l potolesc pe Augustin, care îi cam lua pe sus pe nemți”. Ionel Augustin, Gigi Mulțescu și Costel Orac au fost cei care au distrus Hamburgul cu un 3-0 care avea să șocheze o Europă întreagă. Returul, normal, a fost de două ori mai greu. O dată pentru că Hamburg era avertizată de potențialul fantastic al românilor și în al doilea rând pentru că arbitrul avea să dea clasicul 5% gazdelor. În minutul 63, nemții întorseseră deja rezultatul din tur, dar finalul a fost al „câinilor”, cu Țălnar și Mulțescu marcând pentru 3-2.
Coppa del Mondo – 1990! Revanșa pentru comunism
Trecuseră doar câteva luni de când crăpăturile din Cortina de Fier se adânciseră în așa hal încât îi provocaseră prăbușirea. România urma să debuteze la Mondialul italian din 1990, iar primul meci, pe 9 iunie, avea să fie chiar împotriva Uniunii Sovietice, colosul roșu care încă mai rezista. România avea o echipă tânără, ai cărei componenți urmau să se transfere „in corpore” în Vest imediat după eșecul din fața Irlandei, din optimi, valoroasă, dar și un staff puternic, priceput în a le asigura băieților lui Emeric Ienei toate condițiile propice performanței. Sau, cel puțin așa spune unul dintre liderii de atunci ai delegației, fostul președinte al lui Dinamo, Vasile Ianul: „Vreți să vă povestesc cum am vorbit cu arbitrul meciului? Nu vă povestesc asta, că poate nu mă credeți. Rețineți doar atât: victoria cu URSS a fost și meritul jucătorilor, dar și meritul meu!”. Ce am reținut după acel meci: o victorie cu 2-0, cu o „dublă” a lui Lăcătuș (foto sus) care l-a îngenunchiat pe Dasaev. Ce am uitat: că golul doi a fost marcat dintr-un penalty pe care arbitrul partidei, uruguayanul Juan Daniel Cardellino, l-a acordat pentru un henț care fusese făcut la un metru în afara careului!!!
AM CÂȘTIGAT ȘI UN TITLU PE BLAT! Campioni europeni Under 19 cu jucători de 20 de ani!
Poveștile de mai sus sunt cam toate din anii ’80, însă cea mai mare reușită a fotbalului românesc, singurul trofeu câștigat la nivel de echipe naționale, s-a întâmplat mult mai devreme, în 1962. Și, cum campionatul european de tineret se desfășura în România, aveam ca obligație de serviciu, sau „sarcină pe linie de partid”, cum vreți s-o numiți, câștigarea titlului. Și, ne-a ieșit, mai ales că ne-am luat toate măsurile de precauție necesare. De arbitraje nu e cazul să vorbim, pentru că e prea mult timp de atunci. Rămâne însă, pentru posteritate, media de vârstă a „primului 11” câștigător, care a spulberat în finală Iugoslavia cu 4-1: 20 de ani, 2 luni și 3 zile. Campionatul era rezervat exclusiv jucătorilor sub 19 ani! No comment!
BLATUL DE CARE NICI N-AM ȘTIUT! „Please, no gol!„
Oțelul – Dinamo Tirana, în Cupa UEFA Intertoto, în iulie 2004. După o victorie facilă în primul meci (4-1), au urmat alte patru goluri ale băieților antrenați atunci de Sorin Cîrțu (foto) la partida retur. De la 4-0 însă, lucrurile s-au schimbat un pic. Povestește unul dintre fundașii Oțelului de la acea partidă: „Albanezii începuseră să se apere ca nebunii, iar în orice moment de întrerupere, la cornere, auturi sau faulturi, veneau la mine și la colegii mei și ne implorau: «Please, no gol!». Noi nu înțelegeam de nicio culoare ce dracu’ vor!”. Din fericire pentru ei, s-a terminat 4-0. Presa albaneză a făcut scandal, a vorbit despre faptul că președintele clubului din Tirana ar fi pariat sume imense pe acest scor, șeful federației lor a promis o anchetă nemaivăzută. A fost prima tangență a fotbalului românesc cu blaturile din pariuri, fenomen care luase ampoare în alte campionate, în vreme ce la noi încă se mai vorbea de „Cooperativă”, iar bookmaker-ii evitau prima noastră divizie.
Valiza de sub nasul KGB-ului
După Hamburg, urma Dinamo Minsk la rând, în sferturile de finală ale CCE. Și dacă „strategia de joc” dăduse atât de multe roade, atunci de ce să fie schimbată? Așa că, la Tblisi (unde s-a jucat partida tur), s-a folosit același sistem. Cu Cornel Dinu (foto, în centru) „vârf de lance” și cu „gențile de Sibiu” pe post de susținătoare de efort. Destinatarul de data asta nu mai era olandez, ci spaniol: ecusonul FIFA Llamo Castillo. „Știam că în vestiare erau tot timpul doi oameni ai KGB-ului, pe post de gazde. Primele două deschideri ale ușii cabinei… eșecuri! KGB-iștii vegheau. La a treia încercare însă, dispăruseră din încăpere. Am pătruns ca fulgerul. Le-am dat gențile, i-am spus lui Castillo cifrul, adică ziua și anul nașterii, le-am urat succes, și am ieșit până să se întoarcă KGB-iștii. Acum n-am mai avut curiozitatea să mă mai uit în genți. Știam deja ce e”, explică „Mister”, pe vremea aceea secundul lui Nicolae Nicușor pe banca „roș-albilor”, proaspăt retras atunci din activitatea de jucător. S-a terminat bine, 1-1. Iar la retur, victorie pentru Dinamo, cu 1-0, gol Augustin. Dinu explică: „Arbitrul englez, Hackett, venit de la Londra cu Costică Anghelache, ne îmbărbăta. «Stați în picioare, că știu ce am de făcut cu rușii ăștia!». Și a fluierat atât de profesionist, încăt până și cei de la Minsk i-au strâns mâinile la final. Să mai înțelegi ceva!”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER