Centenarul

Adi Mutu e acel gen de tip pe care-ți vine când să-l pupi, când să-l iei la palme. Tipul care când te bucură, când te enervează. Mai nou, după ce-a trecut de 30 de ani, ne scoate din sărite nu neapărat când bea un șpriț în cantonamentul echipei naaționale. Ne oftică mai ales când câștigă de unul singur un meci, abia atunci ne dăm seama ce mare fotbalist e el și ce puțin am putut noi, compatrioții săi, să profităm de pe urma extraordinarei sale calități. Am profitat puțin noi, dar a profitat puțin și el. La ce valoare nemaipomenită are, ar fi trebuit ca de la 20 la 35 de ani să joace doar la echipe care se bat la titlu și să nu câștige niciodată mai puțin de 5 milioane de euro pe sezon. Plus că la doamna Rodica în sufragerie, la Pitești, ar fi trebuit să fie de șters de praf, în fiecare dimineață, două-trei baloane de aur.

Dar ăsta e Mutu, pe el îl aveam și nu știm cât o să-l mai avem. Are 33 de ani deja, știe fotbal cât toată echipa Cesenei la un loc, pute de talent, iar noi continuăm să sperăm la o calificare importantă tranșată pe exterioarele și risturile lui. Dar când? În 2014 nu ne-am propus-o, iar în 2016 va avea deja 37 de ani. Sau 35-36 în preliminarii.

Nu redăm fazele briliante contra Novarei. Două goluri, o pasă de gol și un penalty scos înseamnă oricum mai mult decât poate pretinde o echipă de la decarul ei. Consemnăm doar golul său cu numărul 100 în Il Calcio, ceea ce e ceva nemaipomenit pentru un fotbalist care a mai jucat și în Anglia și a stat perioade lungi pe bară din cauze a căror amintire nu ne provoacă nici o plăcere. Avem acest Mutu 100, urmat la câteva minute de Mutu 101, ceea ce înseamnă că uneori putem exporta produse de calitate. Uneori, din întâmplare și din talent. Astea au fost întotdeauna calitățile noastre ca nație, iar Mutu le ilustrează maiestuos și elocvent.