Bancul e vechi, dar, cum spun italienii, „se non è vero, è ben trovato”. La mică distanță de o arenă pentru coride, patronul unui restaurant se laudă cu specialitatea casei: testicule de victimă în sos picant. Restaurantul nu e un simplu popas pentru astâmpărarea foamei, ci și locul unde bărbații își transferă simbolic, prin ingerare, virilitatea taurilor răpuși la doi pași. Căci asta cuprinde oferta, setul de bijuterii decupate din dotarea animalelor ucise după lupta în crescendo cu „los tercios de banderillas” și cu matadorii. Într-o bună zi, un turist se așază la masă, comandă specialitatea casei și așteaptă. După o jumătate de oră, chelnerul îi aduce o farfurie pe care stau, într-o zeamă incertă, aproape rușinate de propria micime, două bucățele de carne ca niște nuci zbârcite. Clientul izbucnește ultragiat: „Îți bați joc de mine?” La care chelnerul îl lămurește cu un surâs: „Iertare, señor, uneori mai câștigă și taurul”.
Taurul din gluma de mai sus a avut o șansă. Măruntă, dar fructificată. Mistreții pe care Ion Țiriac se pregătește să-i ciuruiască peste câteva zile ar schimba bucuroși domeniul de la Balc cu nisipul arenei de coride. Fiindcă altfel șansa lor e doar paralizia colectivă a vânătorilor strânși de maestrul de ceremonii al carnajelor. Vânătoarea de la Balc e, în realitate, singurul abator în aer liber din România. Toate poveștile despre noblețe, adrenalină și pasiune cad în derizoriu când sunt spuse de tovarășii de arme ai lui Ion Țiriac. Aceeași soartă o au confecțiile lirice în care ni se atrage atenția că, prin această vânătoare, nababul dă de mâncare unor nevoiași și – atenție, clișeu! – creează noi locuri de muncă. Ei bine, nu, nu-i așa. Aristocrația care descinde la Balc și se uită la animale prin țeava puștii este de fapt o ceată de epigoni. Niște Hemingway de eprubetă, care se visează aventurieri, dar care nu pot trece de calificarea unor măcelari. Indiferent de sonoritatea numelor, finețea parfumurilor și fumul trabucurilor.
S-a spus, s-a scris și s-a insistat – degeaba. Pentru ca vânătoarea să fie admisă printre îndeletnicirile nepenale, e nevoie ca vânatul să primească o șansă. Când totul se reduce la garduri electrificate, când victima e deja trecută pe răboj înainte de prima goarnă, nu mai vorbim de vânătoare, ci de masacru. Nu de măsurarea curajului, ci de explozia lașității barbare. Emil Bobu îi lăsa în jos fileul de volei lui Nicolae Ceaușescu pentru ca mingea trimisă de el să ajungă în terenul celălalt. Lui Ion Țiriac et comp. li se aduc țintele la nas, în cadrul unui masaj psihologic care le exaltă puterea. Diferența nu e foarte mare, mai ales că onorabilul capitalist Țiriac trăgea cot la cot cu ferocele comunist Ceaușescu pe vremea vânătorilor de altădată. Iar când Nicolae Ceaușescu a ieșit din tagma satrapilor și s-a crezut Dumnezeu, a plătit cu viața. Colegii de tir ai lui Ion Țiriac cochetează anual cu postura demiurgică. Au drept de viață și de moarte, suprimă după bunul plac, nu dau socoteală. Li se pare că fac un lucru pe cât de frumos, pe atât de util. E de tras nădejde ca, atunci când vor primi semnalul că s-au înșelat, ultima lor imagine să fie ochii unui mistreț pe punctul de-a cădea sub gloanțe.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER