Harta olimpismului românesc de excelență este la fel de aberantă și de întâmplătoare ca tot ce se întâmplă în această țară. Într-un secol de participări ale sportivilor noștri la Jocurile Olimpice, orașe-reper ale României abia dacă au obținut câte o medalie de aur. În majoritatea covârșitoare a cazurilor e vorba de meritul singular și excepțional al unui singur om. Sau al câtorva, antrenori, medici, preparatori, pe care întâmplări fericite i-au strâns, din când în când, la un loc pentru a transforma talentul unui copil într-o medalie olimpică.
Alte urbe importante – Oradea, Reșița, Zalău, Baia-Mare – n-au avut nici norocul ăsta chior. În context, de-a dreptul absurde par vitrinele unora dintre cele mai sărace județe ale țării, Suceava și Botoșani, cu șapte și, respectiv, opt campioni olimpici, mai mulți decât au jumătate dintre națiunile lumii! Tabloul devine de-a dreptul suprarealist dacă adăugăm că medaliile au fost obținute la canotaj, deși Suceava și Botoșani n-au lacuri, baze sportive, economie, infrastructură – nimic din ce presupune înalta performanță. Trebuie să fii român ca să înțelegi că acei 16 mari campioni sunt rezultatul unui mecenat, Victor Mociani fiind cel care, decenii la rând, a mers din ușă în ușă prin satele din Nord, căutând răbdător, din pasiune nerăsplătită sau încurajată vreodată, nestemate în țărână. Trebuie să știi cum funcționează această țară și oamenii ei pentru a nu te mira că Ialomița și Dâmbovița au mai mulți campioni decât Craiova, Brașov, Cluj, Arad și Ploiești la un loc. Trebuie să fii obișnuit cu neobișnuitul ca să nu te miri că Teleorman are mai mulți campioni decât Sibiu, că Galați și Vaslui stau mai bine decât toată Oltenia, că Banatul întreg nu înseamnă, în planul marii performanțe, cât Bacăul.
Cu greu recunoști criterii logice în acest Absurdistan unde până și legile matematicii devin relative. E firesc ca Tulcea să dea marii campioni la canoe, e absolut explicabil ca Bucureștiul, cu cea mai mare populație și cele mai multe baze sportive, să aibă cei mai mulți medaliați cu aur. E de bun-simț să spui că Timișoara, Iași și Constanța, alte trei orașe mari și bogate, să aibă mulți laureați. Logica dispare când spui că medaliile Clujului și ale Brașovului – locul trei și, respectiv, opt ca număr de locuitori în România – sunt, mai degrabă, rodul întâmplării, decât rezultatul unei politici sistematice și bine gândite.
De fapt, felul în care se împart medaliile pe orașe, județe și regiuni istorice nu face decât să ne spună, încă o dată, ceea ce știam deja. Distribuirea aleatorie a excelenței confirmă lipsa de plan și de viziune, provizoratul și nepăsarea cronică amestecate ticălos cu un filon de talent colosal. Numărul atât de mare de medalii obținute de România, consecință a eforturilor singulare și a accidentelor providențiale, sugerează un potențial ale cărui proporții de neimaginat sunt egalate doar de prostia dovedită în materie de organizare.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER