Să nu-i credeți!

Să nu-i credeți când vă asigură că e un meci ca oricare altul – și amical, pe deasupra. Să nu-i credeți când invocă doar utilitatea testului și valoarea adversarului. Să nu-i credeți când își declară incapacitatea de-a trata chestiunea altfel decât pur fotbalistic. N-au încotro, asta e piesa, așa trebuie să joace. Însă nu-ți trebuie multă dibăcie ca să vezi că uneori afectele sunt mai trainice decât efectele. Și exact asta se întâmplă astăzi. Mircea și Răzvan Lucescu joacă din nou unul împotriva celuilalt, spre încântarea psihologilor de cafenea și a misticilor de frizerie, care vor căuta un gest, un zvâcnet de mușchi și un cuvânt care să-i ajute să demonstreze că jocul e mai mult decât un joc. Mulțumesc, știam și singuri. Un fard bine aplicat poate să mascheze multe – intenții și pretenții, planuri și elanuri. Există însă ceva care se sustrage șurubăriilor cosmetice. Ceva pe care nimeni și nimic nu poate să-l ascundă, să-l curbeze, să-l falsifice. Iar acel ceva se cheamă, simplu și omenesc, vocea sângelui.

De unde știm? Din cărți, din experiență, din viață. Și de la o conferință de presă ținută în noiembrie 2005, după un Șahtior – Rapid oficial, în care Rapid a bătut cu 1-0 și a declanșat o avalanșă de suspiciuni („s-au înțeles, să se califice amândoi”). Sosit la conferință cu câteva secunde după fiu, tatăl l-a sărutat pe creștet, cu gestul prin care părintele sigilează seară de seară, în atâtea camere din atâtea case, somnul fără griji al copilului. Răzvan s-a luptat voinicește cu o lacrimă care în cele din urmă i-a scăpat de sub control. Și asta a fost tot. Povestea va continua astăzi și va da prilejul ambilor antrenori să iasă de sub carapacea prejudecăților înconjurătoare. E doar un amical? Cu atât mai bine. Înseamnă că nu există miză, ceea ce simplifică decorul.

Și oricum, nu vor sta față în față doar doi antrenori, ci în primul rând doi bărbați care au lucruri de dovedit. Dincolo de ricanări, atacuri, accidente, jigniri, excese, păcate și regrete. Amicalul Rapid – Șahtior e o istorioară despre orgoliu și pricepere, despre înțelepciune și ironie, despre succes și umilință, despre independență și tutelă. Mircea Lucescu va trebui să împace o mulțime de lucruri: orgoliu, dorința de-a învinge mereu, matricea zodiei, minuțiozitatea profesionistului și sentimentele filiale. Nu-i o echilibristică la îndemâna oricui. Răzvan Lucescu va fi somat, de propria noastră mărginire încăpățânată, să mai arate o dată că nu e numai fiul tatălui său, că are un CV pe care și l-a construit singur, că se exprimă îngrijit nu doar în limba română, ci și în fotbaleză, că dandysmul și competența nu se exclud. Peste toate, meciul de azi va sta tot între parantezele a două îmbrățișări, indiferent de scor. Fiindcă indiferent de scor și de bombăneli conjuncturale, Mircea și Răzvan Lucescu țin enorm – la ei înșiși și fiecare la celălalt. Așa că dacă-i veți auzi spunând că se gândesc doar la sisteme de joc, variante și înlocuiri, să nu-i credeți.