Conspirația din subsol

Semiîntunericul estompează doar trăsături, nu și idei. Complotiștii se adună în fum de țigară și în aluzia unei piese de jazz. E seară, e primăvară, e cald – altfel spus, e Timișoara unui miez de martie care te somează să te îndrăgostești și să nu-ți mai aparții. Barul din subsol pare un loc propice pentru uneltiri și confesiuni. Ocupanții lui fac parte din Druckeria, asociația suporterilor timișoreni înființată cu mintea la Garda Ripensia, tifoseria din anii 1930. Hait, un cuvânt infamant, „suporteri”. Mi-a scăpat, dar nu regret. Mai ales că e momentul să văd cum se comportă pe viu oamenii aceștia despre care vorbesc atât de mult cei care-i cunosc atât de puțin. Care e harta vieții lor, cum se recompun în urma dezamăgirilor, ce le sclipește în ochi, ce le circulă prin suflet. Și văd. Și mă bucur. Și stau cu ei două ore și jumătate, gata să uit că azi e pe punctul să devină mâine.

Despre ce vorbim? Sigur, pornim de la Poli și ne întoarcem la ea. Chiar dacă băltește în Liga a II-a, chiar dacă e în pericol să nu-și rezolve problemele, chiar dacă promisiunile autorităților miros a strategii electorale. Însă, fapt interesant, aici, în mijlocul Druckeriei, lucrurile acestea încep să nu mai conteze. Iar Poli e doar punctul de plecare spre alte zone de discuție: de ce nu sunt suportați suporterii (se știe de cine), care e rostul lor, cum arată fibra intimă a apartenenței și a identificării, cât de absurde sunt teoriile care postulează controlul pasiunii și al iubirii. Ajungem chiar la felul cum se face presă și la curajul / obligația de-a divulga impostura. Discuția nu are nimic aulic, pretențios, confecționat. E o șuetă cu inimile pe masă, în care patima nu ricoșează niciodată în mârlănie. Glumim chiar dacă suntem triști și complotăm pentru o cauză simplă: evitarea unei confuzii.

Fiindcă de aici pleacă totul, de la răstălmăcire și rea-intenție. Nostalgicii bastoanelor și ai sârmei ghimpate au grijă să-i prezinte pe suporteri ca pe niște mutanți retrași din specia umană, ca pe niște pericole bipede a căror vocație e incendierea, măcelul și distrugerea. Mă uit în jur și văd studenți cu înfățișare de custozi într-un muzeu de artă, femei de douăzeci sau de patruzeci de ani, perechi de amorezi strânși întâmplător sub un fald violet, bărboși mucaliți, copii pe care nu i-a operat nimeni de entuziasm. Ă‚știa sunt barbarii care trebuie dezmierdați cu ciomagul? Așa arată regizorii intifadelor din peluze? De ei ne temem? Pe ei îi ponegrim și-i îmbăiem în jigniri? Păi, vezi bine că pe ei. De ce? Fiindcă reflexul puterii e să conteste ceea ce ce nu pricepe. Și să vadă în suporter o vietate care își lasă la garderobă pielea de om și îmbracă în locul ei carapacea solzoasă a unui monstru. Or, suporterul nu e altceva decât un om care s-a abonat la iubire și care, la semnarea contractului, a citit doar clauza care l-a interesat. Clauza care-i interzice să trădeze.