De vreme ce Copos îi face iarăși ochi dulci lui Dinu Vamă nu ai cum să nu-ți pui întrebarea: la urma-urmei, ce are acest personaj atât de curtat – când de Poli, când de Steaua, când de alții – și nu au ceilalți conducători de fotbal?
Vom admite cu toții, fotbalul nostru tânjește după multe, numai de președinți, de vice, administratori delegați, directori sportivi ori tehnici, organizatori de competiții nu duce lipsă. E doldora, dă pe dinafară orice organigramă de club de oameni de fotbal cu salarii despre care jucătorii – indiferent de eșalon – ar face bine să nu se perpelească să afle detalii. Prin cercurile fotbalistice, lui Dinu Vamă îi merge vorba (sau reputația?!) că e un om de cuvânt. O etichetă ar care ar arunca într-un plan secund și flerul acestuia, și știința negocierilor la transferuri ori la creionarea contractelor jucătorilor, bla, bla, bla.
Dinu Vamă ar fi adicătelea un om de cuvânt, ceea ce în fotbal s-ar traduce cu atât de rar întâlnitul „el nu e țepar”. Ca mulți, foarte mulți alți amnezici închipuiți din categoria nu mă întreba ce am mâncat aseară că azi am și uitat. Carevasăzică, dacă din când în când îți mai și ții cuvântul dat, atunci chiar ești om de onoare.
Ce ciudățenie, cântărește mai apăsat cuvântul unuia care vine structura vămilor, eterna pâine albă a DNA, decât al multora care vin din iarbă, cum se zice. Adică ale foștilor arbitri, ca să nu mai lungim vorba, care și-au țesut pânza prin toate eșaloanele. Doar nu e club din primele două eșaloane care să nu se răsfețe cu povețele unui fost arbitru, care în cel mai rău caz e împins în schemă doar ca organizator de competiții.
Nu are cum să nu te umfle râsul atunci când auzi câte un patron explicând că a uns președinte un fost arbitru doar pentru calitățile lui manageriale, pentru că e tobă de legi și regulamente… Cu asemenea inflație de Argăseală, de Avram, de Zotta ori de Heleșteanu, nu mai are cum să ți se pară bizar că Dinu Vamă e privit ca un om de cuvânt.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER