Coborând dintr-un X6 cât un apartament, și la spațiu, și la preț, Stoichiță acceptă oferta de a prelua Steaua mai rapid decât ajunge bolidu-i de la 0 la 100 de km/h. Unul din motive – e șomer și trebuie și omul să-și facă meseria, să trăiască din ceva. Marea lui șansă e că era cel mai aproape de Palat, sau imobilul din Aleea Alexandru cum îi spune mai corect agenția Mediafax. Nu există contract, nu există proiect, nu există nimic, pentru că și dacă ar exista, ele oricum n-ar valora nimic.
Stoichiță e nesemnificativ în tot contextul. Becali și-a căutat în realitate un secund, numele era neimportant, și, cel mai probabil, l-a găsit. Un om care să conducă antrenamentele, să-și facă propria variantă de echipă, dar să o trimită pe teren pe cea aleasă de „principal”. Să fie consultat de Becali, după cum a spus-o chiar Becali. Patronul are dreptate – e clubul lui, e capitalism, are dreptul, inclusiv regulamentar, să facă fix ceea ce vrea el, în limitele legii. Inclusiv să o distrugă. E ceea ce se întâmplă acum cu Steaua, indiferent dacă, întâmplător, va mai obține un trofeu intern sau un rezultat european. Direcția e evidentă pentru orice om de bun simț, dar, repet fără nicio urmă de ironie, decizia de a o apuca într-acolo sau nu îi aparține exclusiv patronului.
Și Stoichiță are dreptul să revină la Steaua. Și acum, și la anul de două ori, și peste ani și ani de câte ori vrea. Ce-și face omul cu mâna lui se știe cum se cheamă. Nu sunt în măsură să-i judec valoarea de antrenor, ba mai mult, e și un tip simpatic, amabil, civilizat, oarecum din alt film față de cel în care joacă începând de ieri din nou. Cu atât mai mult însă trebuie să accepte că s-a pus într-o postură pe cât de atrăgătoare – de antrenor principal la Steaua -, pe atât de înjositoare – de secund al lui Gigi Becali.
Comentează cu Lucian Lipovan pe Twitter aici!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER