ÃœBER ALLES

„Finis coronat opus.” Știau romanii ce știau. Și uite că – rigizi, previzibili și nesărați, cum îi cred unii și alții – nemții au început înțelepțirea prin latină. (Ă‚sta da, șoc al civilizațiilor.) Și au ajuns, cu acea meticulozitate care-i transformă chiar și azi în motiv de glumițe, la concluzia impusă de antici: sfârșitul încununează opera. Iar sfârșitul nu înseamnă ultimul fluier din Borussia Dortmund-VfB Stuttgart 4-4, ci minutele care au urmat. Când se încheie o scenă de amor năbădăios, telespectatorii smulși din contemplația carnațiilor goale devin atenți la ce-și spun partenerii la țigara de după. La fel și aici. Meciul în sine a fost un cocktail spitalicesc de entuziasm, talent, vulnerabilitate și țăcăneală, cu opt goluri, dintre care șase în ultimele douăzeci de minute, și cu basculări peste basculări ale scorului. Însă minunea a început abia după ce s-a sfârșit nebunia.

Să ne amintim. Și să ne oprim la Jürgen Klopp, antrenorul Borussiei și unul dintre cei mai inteligenți oameni care au pășit în fotbal în ultimele decenii. Ce face Klopp după ce mândrețea lui de echipă încasează un gol care-i fură două puncte în minutul 92? Dă cu șapca de pământ? Se isterizează? Face atac cerebral? Se repede la arbitru? Da’ de unde. Cu figura lui de inventator abonat la premii, Klopp începe să râdă și să aplaude. De cine râde? Nu de cineva anume. Nu de fundașii lui, care s-au ciocnit ca în autobuz la faza golului. Nici de ironia sorții. Klopp râde fiindcă echipa lui și echipa lui Labaddia au găsit împreună cheia care descuie poarta spre maidan, spre regula lipsei de reguli. Și pe cine aplaudă Klopp? Pe toată lumea, începând cu publicul și terminând cu spiridușul care, cuibărit în urechile jucătorilor, le-a spus că, deposedat de esența lui ludică, fotbalul valorează mulți bani, dar nu mai face două parale.

Revăd imaginile, le revăd pentru a cincea oară. Încerc să-i citesc gândurile lui Jürgen Klopp. Și parcă-l aud. „Nu-i așa că până la urmă v-a plăcut? Poftim? Nu suntem întregi la cap? V-am îmbolnăvit de inimă și de nervi? Da, posibil, dar fiți sinceri și recunoașteți că v-a prins flama. Boala asta e de fapt sănătate curată. Mă uit la voi și observ că râdeți odată cu mine. Și știți de ce? Fiindcă v-ați dat seama și voi că e bine să ieși uneori din corsete, armuri și precauții. E oportun, chiar vital să îngădui recăderea în inocența adamică a fotbalului de plajă, să te comporți ca un zănatic care își construiește lumea după cheful și inspirația lui. Să fii câinele care se repede la roata mașinii și încearcă să-i muște elanul, fără să-și dea seama de absurdul situației. Ați fi preferat să fim înțelepți, prudenți și bine așezați? V-ar fi plăcut un 2-0 păstrat prin congelare tactică? Dacă da, scuzele mele. Dar îmi place să cred că, între bucuria hârciogărească a punctelor și încântarea zburdălniciei noastre dezordonate, ați ales-o, măcar timp de o oră-două, pe ultima. Și simt că asta simțiți. Există zile și meciuri când über alles nu se află rezultatul, asprimea obtuză din ochii patronului sau deziluzia înăcrită a sponsorului. Există zile când über alles stau candoarea convertită în perle și gafe, aluzia și iluzia copilăriei pierdute în buletin și regăsite pe iarbă, între porți.”