Cu riscul de a mi se spune că n-am înțeles nimic, risc afirmația că în seara de 21 aprilie 2012 a murit ceea ce de fapt n-a existat niciodată: fotbalul fără atacanți! Pierzând nu numai un meci și un titlu național, ci și dreptul la o hegemonie pe care o dorea prelungită cât mai mult, Barcelona și-a pus capăt sieși într-un mod anticipat. Nu de miercuri, de la Londra, ci mai de demult, de când acea morișcă pe care o planetă întreagă, din Catalunya la Polul Nord și din Himalaya până în Ghencea, idolatriza s-o numească tiki-taka.
De când eram mici și făceam alegerile pe maidan cu pietricica ascunsă în pumn sau punând picioarele încălțate în teneși de Drăgășani, unul în fața altuia, ne strofocam să ne luăm în echipă pe unul bun în poartă și pe unul care să stea la pomană și să dea goluri. Complicând lucrurile și ajungând de la maidanul cu țărână la Camp Nou, tragem concluzia că nu se poate altfel. Atacantul e necesar ca aerul, să stea acolo, să țină fundașii adverși pe loc, să nu-i lase să construiască, să sară la cap, să facă paravane, să dea goluri.
Contravarianta propusă acum câțiva ani de Roma lui Totti și dusă la rang de brand planetar de compoziția simfonică a lui Guardiola, și-a dat duhul în fața lui Pepe și Sergio Ramos, care n-au avut cui să mai dea coate sau pe cine să calce pe mână. A pierit în fața lui Khedira, care n-a mai avut după cine să se retragă între linii. A rămas fără respirație în fața lui Arbeloa și Coentrao, care nu mai aveau de ce să strângă în centru. Toată această teorie a numărului 9 obligatoriu poate părea naivă, dar vorbim de o posesie de 72 de procente, care a dus la 14 șuturi spre poartă, tot atâtea câte a dat și Real, care a avut mingea doar 28 la sută din timp. Înainte ca victoria Realului să fie vreo mare strategie a lui Mourinho, ea a venit ca un cec în alb spre autodistrugere semnat de Pep.
Aceste rânduri duc într-un sens care acum câteva săptămâni era greu de anticipat și fiindcă Iker Casillas a fost imperial în două rânduri, la 0-0, și fiindcă alături de Messi planeta mai are încă un mare fotbalist. CR 7 a marcat exact atunci când a trebuit, la 3 minute după acel eseu cu grămada prăbușită reușit de Sanchez. La 1-1, după eseu, părea că toată Catalunya se va revărsa spre trenciul lui Mou, dar imensul Cristiano a avut drept de veto în numele valorii sale.
P.S. Când o planetă întreagă se bucura de fotbal, pe un pat de spital își mocnea suferința Mircea Irimescu, picat la datorie pe marginea terenului, la Slatina. Iritare, pumni strânși pentru stângul de aur și rugăciuni de sănătate pentru tot restul trupului tău!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER