Imagini de bucurie mai triste decât cele de sâmbătă de la Timișoara n-am văzut niciodată. 32.000 de scaune goale și o mână de oameni au asistat la ultimul meci din sezonul în Liga I. Poli termină pe primul loc, dar nu promovează. Aproape că nu e echipă în prima ligă care să n-aibă jucători de la Timișoara, dar Timișoara n-are echipă în prima ligă. Cei care au promovat pe teren în niște condiții la club greu de imaginat își caută deja noi locuri de muncă. O construcție spectaculoasă, grandioasă la un moment dat, se prăbușește la fel de rapid precum a apărut, dovedind că undeva, ceva n-a fost în regulă de la început.
Timișoara a adoptat ușor, poate prea ușor, o echipă venită peste noapte într-un mod cel puțin bizar. L-a acceptat apoi ușor, poate prea ușor, și pe Marian Iancu, un personaj cel puțin dubios. Foamea de fotbal, iar apoi fărâmele de performanță au ușurat această situație. Dar privind acum realist în urmă construcția n-a fost niciodată sănătoasă. Scriam în urmă cu câteva luni că Timișoara trebuie să se bucure că are ocazia să scape de Marian Iancu. Adaug acum că trebuie să fie atentă ce pune în loc. Fotbalul va renaște în Banat cândva, mai devreme sau mai târziu, pentru că resurse sunt. Dar dacă îl reinventează al treilea Zambon, va fi tot degeaba. Pentru că, în cele din urmă, Iancu nu a fost decât un alt Claudio Zambon, ba chiar mai dăunător. A lăsat echipa într-o paragină similară, fără niciun orizont, dar pe parcurs a și creat așteptări mari pe care le-a folosit ulterior ca șantaj. Iar în discursul public s-a complăcut în aceeași mizerie ca vecinii de campionat. Ca să mă contrazică, ar trebui să cedeze măcar istoria și palmaresul, care nu-i aparțin, chiar dacă a luptat pentru ele, fără circul provocat în trecut de italian. Altfel însă, vina retrogradării îi aparține în exclusivitate, chiar dacă strictețea cu care a fost judecată echipa este o excepție pe meleagurile noastre. Da, alte echipe au fost iertate, dar asta nu înseamnă că Iancu n-a greșit – de la înfrățirea cu Mitică și grobianul războiului cu Nașu până la cheltuiala dincolo de posibilități.
Dar Iancu e, din fericire, istorie la Timișoara. Au fost și momente frumoase, pentru ele lumea îi va mulțumi. Acum însă e nevoie de altceva. Astăzi, mâine, peste o lună, un an sau cinci. Liga I și fotbalul românesc au nevoie de Timișoara, un oraș cu un potențial uriaș, dar el trebuie să renască din propria-i cenușă, nu iarăși din import, din interes, din conjunctură sau din compasiune.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER