Au plecat ca să se plimbe, aerul ca să-l mai schimbe. Așa sunau vorbele tâmpe ale unui refren la fel de tâmp, fredonat în anii 80 de studențimea înghesuită pe coridoarele trenurilor spre Litoral. Babele au fost Anglia și Franța, sau Franța și Anglia, n-are importanță ordinea, sluțenia individuală a fost greu de cuantificat și de extras din urâțenia colectivă.
Anglia nu mai are jucători mari. Poate Gerrard, din piciorul căruia a plecat centrarea de la primul gol. Poate Chamberlain, dar nu acum, ci peste vreo trei-patru ani.Tributari aceluiași sistem perimat cu care au luat un titlu mondial în urmă cu aproape o jumătate de veac, englezii s-au bazat în tot acest timp pe atacanți buni, că s-au numit Hurst, Lineker sau chiar Rooney. Dar Rooney a fost spectator la Donetsk și va mai fi, în vreme ce Young și Wellbeck par soluții pentru selecționata a treia sau a patra a Angliei, necum pentru prima.
Franța pare și ea într-o transformare eternă, departe de ce-a fost acum zece ani. După clocotul generației lui Zidane totul pare să fie o supă universală al cărei gust și performanțe lipsesc. Calificată în ultima vreme ba printr-un henț al lui Henry, ba prin somnolența unei Românii care i-a rezistat aproape 80 de minute la Paris, echipa lui Blanc e un blanc îmbrăcat în albastru, care va mai cuceri trofee atunci când va scăpa de această suficiență care-i dă aerul de boier sărăcit, plimbat cu o trăsură cu roțile pătrate.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER