O treime de turneu final, adică primele 10 meciuri din 31, a adus Răsăritul în față. Croația, Rusia, Ucraina. Adică Mandzukic, Dzagoev, Șevcenko. Trei răsăriteni, plus alții, pe arene răsăritene, cu scaune răsăritene goale și cu fani răsăriteni încercând să refacă în spațiul lor geografic deprinderile Apusului.
În trei grupe din patru conduc esticii, și asta se explică doar prin faptul că a patra grupă n-are estici deloc. E marea probă a lui Platini, s-ar putea spune că e noua diviziune socială a fotbalului. Arbitrii nu mai trag cu cei puternici, încearcă să fie doar imparțiali, ceea ce pentru estici e suficient. Esticii au și ei acum campionate puternice, Rusia și Ucraina se alimentează aproape exclusiv din competiția internă, care poate da salarii de câteva milioane pe an, dacă are cui.
Această ofensivă a Răsăritului e spectaculoasă, reconfortantă, dar e greu de crezut că va clătina definitiv ierarhiile. Țările care au stat după Cortină pâlpâie, scânteiază, dar iarăși e greu de crezut că se vor transforma în focuri de artificii. În ciuda esteticii unor clasamente intermediare, de parcurs, ghirlandele cu lauri se vor așeza tot în jurul gâturilor celor puternici. Ca să câștigi o mare competiție nu e de ajuns să fii îndrăzneț. Îți trebuie și valoare, și metodă, și rutină, și tradiție. Esticii sunt veleitari onești, aflați în plină detentă, dar încă nu sunt zei. Ca să fii zeu, ai nevoie de rația zilnică de ambrozie. În răsărit s-a băut doar zeamă de dude, care e dulce, dar n-are nimic nobil în ea.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER