În iarnă, în cantonamentul din Antalya, Chipciu își scuipa cleios un adversar. Judecătorii de ocazie îl puneau la zid, însă în spațiul acestei rubrici îi căutam înțelegere. Că e tânăr, că abia a preluat 7-le lui Lăcătuș, care și el mai scuipa uneori pe unul, pe altul, că în vâltoarea jocului se mai întâmplă, că un om nu trebuie judecat după un singur gest. Credeam că avem de-a face cu o persoană educată și rezonabilă, aflată într-un moment de rătăcire.
Dar lucrurile stau exact pe dos. Se pare că Alex Chipciu nu e el însuși atunci când dă declarații decente și se regăsește în propriul ego atunci când se comportă cum n-ar trebui. În cantonamentul din Austria l-a luat la mișto ieftin pe unul dintre masori. Asta e urât în orice context, însă când victima e un surdo-mut, lucrurile sunt de-a dreptul oribile. Lilian Ciontu, căruia toată lumea îi spune Mutu fiindcă e mut, dar și surd, e un om deosebit cu care am avut ocazia să lucrez. Devotat, săritor, ar face orice pentru fotbaliștii de lângă el. Implicit, și pentru Chipciu. Nu merită glume de șantier și nici altfel de glume, iar cine le face, își dovedește adevăratul caracter, își scoate în evidență micimea umană. Pentru că acela care ia în batjocură pe cineva care are un handicap nu e nici mitocan, nici prost-crescut, ci e un om mic, mic de tot. Mai ales că subiectul caterincii de baracă, deși măcinat de beteșug, nu stă cu mâna întinsă, ci muncește pentru ca fotbaliștilor, printre care și Chipciu, să le fie bine.
Când Glenn Hoddle a spus că persoanele cu handicap plătesc pentru păcatele dintr-o viață anterioară, a trebuit să plece imediat de la echipa națională a Angliei. Cu Chipciu nu se pot lua măsuri radicale. I se poate doar bate obrazul, în speranța că va înțelege că a făcut ceea ce nu se face.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER