Campioanele Susanu și Andrunache

Bucata aceea de metal de aproape jumătate de kilogram suflată cu șase grame de aur, argint ori bronz scoate la iveală povești impresionante ale celor care muncesc în cicluri de patru ani pentru a-și testa limitele, pentru a se autodepăși, pentru a triumfa. Unii dintre ei se trezesc „răsplătiți” cu câteva clipe de glorie efemeră și cu zeci de minute în care numele lor e mai lung și mai de impact pe la televiziunile ori siteurile de știri: Breaking News Alin Moldoveanu, Răzvan Martin Senzațional, Incredibil Corina Căprioriu… Se miră timid, văzându-se zâmbind de sub titluri generoase din prime pagini de ziare. Oameni care habar nu aveau de existența celor deveniți peste noapte eroi, se întrec în laude și aprecieri, copleșndu-i cu o atențe ce devine stânjenitoare pe cei obișuiți cu universul lor în care pușca, tatamiul, haltera ori bârna au suflet, iar comunicarea este mult mai naturală și mai sinceră.

E lumea lor și lumea noastră, iar alinierea olimpică o dată la patru ani a acestor două lumi naște emoții, scoate la lumină trăiri, epitete și laude. Mai mult sau mai puțin deșănțate, meritate ori îndreptățite. În lumea noastră știm cum e. Absorbim succesul lor și vorbim la persoana a doua plural de medalii, legitimați fiind de spusele lor printre lacrimi de bucurie: „Dedic succesul tuturor românilor”.
În lumea lor e altfel. Trăiesc diferit, simt diferit, se bucură diferit. Sportivii înțeleg și apreciază necosmetizat succesul ori eșecul, ei știu ca nimeni altcineva ce înseamnă o secundă pierdută, un milimetru, un micron pe suprafața țintei aceleia oricum minuscule și așa mai departe. Nu am pretenția că știu cum e în lumea lor, dar încerc să îmi imaginez.

Cred că Georgeta Andrunache și Viorica Susanu sunt îmbrățișate sincer și sunt felicitate din toată inima. Chiar și fără podium, performanța lor e de pus în rame. Au revenit. Numai în lumea lor se știe cât e de greu să revii. Infinit mai greu decât să te apuci. Poate că au fost apăsate de așteptări. De la juniorii de acasă care le somaseră să se întoarcă având medalii la gât până la antrenori, conducători ai delegației ori jurnaliști. Atâta au putut. Au mers în ritmul lor, dar felul în care au tras britanicele ne convinge că evoluția acestui sport ne-a lăsat mult în urmă. Nu poți să pretinzi în 2012 aceleași performanțe de la un gadget din 2004 sau 2008. Pur și simplu e altă generație. De asta și la gimnastică am avut senzația că SUA vine din altă galaxie. La noi greul e tot pe umerii lui Izbașa, Ponor, Potec, Andrunache, Susanu… Asta nu înseamnă că sportivele noastre au fost depășite altfel decât la propriu. Efortul lor, motivația lor, dorința lor este impresionantă și numai datorită lor mai existăm olimpic vorbind. Avem sportivi fără a mai avea sport. Trăim din orgoliul gloriei moștenite ori dobândite și din sclipiri ale unor semeni încăpățânați să fie cei mai buni în ciuda mentalităților, investițiilor și condițiilor primitive. În acest context orice medalie e un bonus imens și orice clasare în primii zece un motiv de satisfacție. Susanu și Andrunache au refuzat comoditatea rentei viagere și a fotoliului din fața televizorului în numele unei stări de spirit și a unor sentimente imposibil de a fi descrise în cuvinte. Doar campionii adevărați fac asta. Pentru astfel de oameni medaliile nu sunt altceva decât accesorii. În lumea lor sunt oricum unanim recunoscuți și apreciați.