Echipe de oameni singuri

De obicei, te uiți ca să vezi. Dar există cazuri când te uiți ca să eviți. Sarcina concretului, a fapticului, e atât de greu de dus, încât simți uneori nevoia să te refugiezi în abstract și în speculație. Dacă știi să-l practici, escapismul de acest tip te ajută să elimini paraziții de gândire și de comportament care altfel ar ajunge la un moment dat să-ți păteze așteptările, bucuriile și până la urmă viața. Prin urmare, e momentul să mărturisesc: mă uit la întrecerile olimpice străduindu-mă să trec de imediatul lor. De ce? Fiindcă roiesc prea multe bănuieli în jurul unor rezultate. Fiindcă anumite podiumuri au în spate nu doar cantonamente și strădanii, ci și un exces farmacologic. Fiindcă bănuiala cu ghimpii ei zgârie câteodată emoția medaliei. Bine, și-atunci de ce mă uit? Simplu, fiindcă nu pot altfel. Dac-aș putea, aș face‑o. Dar nu pot, și-atunci caut miză și sens dincolo de recorduri, buchete de flori sau imnuri. Le caut în fibra intimă a unor probe, în ceea ce, pretențios spus, poate fi numit filozofia lor. Rațiunea lor de-a exista.

Așa am ajuns să-mi identific favoritele de la Jocurile Olimpice. Iar ele sunt, de câteva ediții încoace, probele de ștafetă. Fără să mă intereseze dacă se desfășoară în bazin sau pe pista de alergări. Fără să țin cu X sau cu Y. Fără să mă las hăituit de timpi și ierarhii. Dar de unde vine, mă rog, preferința pentru ștafete? Din însăși condiția lor, care topește subtil și fără echivoc sportivul și echipa. Sau, dacă vreți, solitarul și solidarul. Ștafetele sunt echipe de oameni singuri, a căror solitudine de moment e pusă în slujba unui grup. Vorbim mereu de sporturi individuale și de sporturi de echipă. Iată însă arhitectura optimă a actului sportiv, unde ceea ce faci pe cont propriu pe durata câtorva zeci sau sute de secunde se răsfrânge direct asupra a ceea ce fac ceilalți. În incandescența ștafetei nu trișează nimeni (nici n-ar avea cum, fiind vorba de sporturi contra cronometru). Și fiecare se simte responsabilizat atât în nume propriu, cât și în numele echipei căreia îi aparține. E aici un dans al identităților care așază ștafeta deasupra unei probe individuale sau a unui meci.

La sfârșit, se va ști cu precizie cine a salvat și cine a tras în jos. Cine a fost săgeată și cine balast. Nu există sustrageri, nici măcar de o clipă. Fiecare se bazează pe ceilalți, dar nu în cheia comodității („să mai asude și alții, eu am făcut destul”), ci a conlucrării la nivel maxim. Indiferent dacă trebuie să remonteze un handicap sau să conserve un avans, participantul la ștafetă duce în primul rând o luptă cu propriile gânduri și abia pe urmă cu imaginea coechipierilor. El știe de la primul metru parcurs că va avea de împărțit și gloria, dar și eșecul. Acolo, pe loc, imediat după finiș. Știe că nu există alibiuri, escamotări sau conjuncturi rentabile. Așa că înoată sau aleargă de parcă și-ar fi stabilit o întâlnire cu destinul și s-ar teme ca nu cumva să întârzie.