Turneul de la Roland Garros, al doilea Grand Slam al anului, își consumă zilele acestea meciurile din a doua săptămână, una în care România nu mai are niciun sportiv în competiție.
Românii au astăzi însă un motiv de aniversare, pentru că se împlinesc 50 de ani, de când Ilie Năstase ridica trofeul deasupra capului, după un parcurs fără pas greșit pe zgura pariziană, lucru care nu se întâmplase până atunci.
Năstase avea 26 de ani când a cucerit titlul la Roland Garros, unde mai jucase finala cu doi ani înainte, pierdută în fața cehului Jan Kodes.
Ilie a luat startul ca favorit doi, deși câștigase US Open cu un an înainte, fiind cotat după americanul Stan Smith, dar a mers ceas în toate cele șase meciuri jucate.
În primul tur, românul l-a învins pe chilianul Pinto Bravo, scor 6-2, 6-4, apoi l-a depășit pe cehul Jiri Hrbec, 6-2, 6-4. (în primele tururi se juca după sistemul două seturi din trei)
A venit la rând un adversar din Germania, Jurgen Fassbender, 6-2, 6-1, 6-3. Francezul Francois Jauffret i-a fost adversar în optimi, iar scorul: 6-4, 6-2, 6-4.
Au urmat sferturile de finală și britanicul Roger Taylor, scor 6-0, 6-2, 7-6, singurul care a fost aproape să-i smulgă un set lui Ilie. În semifinale a sosit la rând americanul Tom Gorman, 6-3, 6-4, 6-1, unul dintre prietenii buni ai românului.
Și a venit ziua finalei cu iugoslavul Nikola Pilic, un jucător mult mai slab cotat decât Ilie. Un duel de genul Djokovic – Bautista Agut, raportat la zilele noastre. Meciul dintre cei doi trebuia să se joace duminica, dar s-a disputat marţea din cauza ploii, care a chinuit tot acel turneu parizian.
“În dimineața respectivă, m-am chinuit să înghit niște fructe, un pic de ceai și un croissant, pe care nici măcar nu l-am putut termina, și am decis să mă duc mai devreme la Roland Garros. Locuiam în Montparnasse, la Sofitel, St. Jaques, care era hotelul tenismenilor, și se afla destul de departe de arenă, așa încât, fiind emoționat, doream să ajung repede acolo. Stăteam pe bancheta din spate a mașinii care îmi fusese pusă la dispoziție de organizatori și nu puteam înțelege de ce conduc toți atât de încet. Bineînțeles, lucrurile nu stăteau așa. La urma urmelor, eram în Paris, unde toți șofează ca nebunii, dar impresia mea se datora faptului că eram disperat să ajung cât mai iute.
M-am învârtit prin restaurantul jucătorilor, bând Orangina și ronțăind tablete de dextroză, pentru a-mi menține ridicat nivelul de energie. Mestecam multă dextroză în astfel de zile, când nu puteam să înghit nimic altceva. Apoi, cu jumătate de oră înainte de meci, am făcut un antrenament pe unul dintre terenurile anexă cele mai apropiate de vestiar, înainte de a mă întoarce să-mi schimb tricoul și să aștept să intru pe teren.
Eram foarte agitat când am fost chemat în cele din urmă cu Pilic să coborâm scările din lemn, care duceau de la vestiar spre terenul central – îmi amintesc că treptele scârțâiau din cauza vopselei strălucitoare. Agitația aceea era însă un lucru bun. Pentru a juca, trebuie să ai o anumită stare de nervozitate, atât doar că nu vrei ca ea să dureze prea mult”, a rememorate Ilie Năstase în cartea sa.
Ilie Năstase l-a învins clar pe jucătorul iugoslav, născut la Split (Croația) cu 6-3, 6-3, 6-0, pe Nikola Pilic, în ciuda faptului că acesta era un lungan de 1,91 m și avea o lovitură de stânga necruțătoare. Ultimul set s-a terminat chiar la zero, fără șanse pe uriașul stângaci.
“Totul fusese prea ușor: turneele de Grand Slam, mai ales Roland Garros, trebuie câștigate cu sudoare, dacă nu cu sânge și lacrimi, iar nu transpirasem prea mult, cât despre sânge și lacrimi, nici nu putea fi vorba”, a mai povestit Ilie în volumul său autobiografic.
Tot la acea ediție, el a pierdut și finala de dublu, când a făcut pereche cu americanul Jimmy Connors, dar numele lui este gravat pe celebra „Cupă a Muschetarilor“, pe care Rafael Nadal a ridicat-o de atâtea ori deasupra capului, chiar dacă acest trofeu a fost acordat prima dată abia în 1981.
„Pentru mine era cel mai important turneu, pentru că învăţasem tenisul pe zgură, ca şi ceilalţi jucători de tenis din Europa. Nu mai era Wimbledon, sau US Open sau Australian Open, era Roland Garros! Acela a fost cel mai bun an al meu pe zgură. Drept dovadă, am fost şi numărul 1 mondial, pe 23 august, de Ziua României atunci, prima oară când se făceau clasamentele pe computer. În anul acela cred că am câştigat toate turneele pregătitoare, turnee mari ca Madrid, Monte Carlo, Barcelona”, a mărturisit peste ani Ilie Năstase.
Ilie nu a făcut o sărbătoare din acel succes.
“Am mers la restaurantul jucătorilor, unde mă așteptau Dominique (n.r. prima lui soție) și familia ei, și am băut o bere în cinstea victoriei. A fost prima mea bere, după mulți ani, și am mâncat o baguette jambon (sandwich cu jambon) uriașă. Muream de foame, deoarece nu mâncasem nimic toată ziua”, a dezvăluit Nasty.
Trofeul din 1973 a fost al doilea de Grand Slam, la simplu, pentru Ilie Năstase, care triumfase cu un an mai devreme la US Open. Din cele 83 de titluri câștigate, numai 58 au fost înregistrate de Asociația Jucătorilor de Tenis Profesioniști (ATP). Ilie a câștigat, al dublu, și turneele de la Wimbledon în 1973, Roland Garros în 1970 și US Open în 1975. A triumfat, de asemenea, de patru ori Turneul Campionilor în anii 1971, 1972, 1973 și 1975. Pentru echipa de Cupa Davis a României a jucat timp de 18 ani un număr de 146 de meciuri de simplu și dublu, câștigând 109. Alături de Ion Țiriac a fost finalist al Cupei Davis de trei ori, în 1969, 1971 și 1972.
Năstase era cunoscut pentru glumele sale din arenă, dar și pentru reputația de a folosi tactici agresive, multe dintre acestea pline de succes, drept care a primit porecla de Nasty („Răutăciosul”) după câteva incidente, în care a fost protagonist. Ca o coincidență, porecla se potrivește unei prescurtări a numelui său, dar esența ei a fost alta.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER