7 probleme ale sportului românesc. „Am regresat, e un amalgam inegal între public și privat. Câte structuri au instrumente de marketing ca să meargă să ceară bani?” Rezolvarea, în opinia lui Adrian Socaciu | #România100

Luna noiembrie este dedicată de Ministerul Tineretului și Sportului creionării unui proiect de act normativ privind descentralizarea sa. Ministerul își propune să delege o parte dintre competențele sale autorităților locale. În an centenar, la doi de la ediția Jocurilor Olimpice la care România a înregistrat un minim istoric din 1952 încoace, obținând doar cinci medalii, ProSport l-a provocat la dialog pe Adrian Socaciu, președintele Institutului Sportiv Român.

Despre sistemul sportului românesc în an centenar, Adrian Socaciu dă verdictul fără să ezite.„Dacă facem o comparație cu anii ’90, nu ne-am dezvoltat. E un domeniu în care cred că am regresat. O spun prin prisma rezultatelor sportive la competiții mondiale, Jocuri Olimpice și competiții europene, a stării de sănătate a populației României, a obezității în rândul copiilor. Toate datele ne arată faptul că sportul românesc față de anul 1990 nu a progresat. Nu acuz și nu spun că x sau y este vinovat, însă întreb de ce nu avem curajul să recunoaștem unde suntem„, afirmă Adrian Socaciu.

Este pregătit sportul românesc pentru descentralizare?
Cred că sportul românesc înainte să vorbească despre descentralizare, care este pozitivă sau negativă, ar trebui să se întrebe dacă știe unde dorește să ajungă, cum dorește să ajungă și ce să facă.

Adrian Socaciu accentuează faptul că sportul este un bun public și identifică, rapid, o listă de realități dure ale sportului românesc, la 100 de ani de la Marea Unire:

1. Nu avem o mapare a sportului românesc. La nivelul statului ar trebui să se facă o mapare a ceea ce înseamnă infrastructură, resursă umană, structuri sportive, partea de management sportiv. Oameni de marketing, contabilitate, antrenori. Dacă avem aceste date putem vorbi despre ce facem. De ce sportul nu poate pune un moment ‘T zero’ – de aici construim. Am întâlnit structuri sportive care nu știau câți sportivi legitimați au. Despre ce discutăm?

2. Amalgam între public și privat. Astăzi, sportul românesc nu este nici privat, nici public, este un amalgam inegal între privat și public. Niciodată nu o să fie stimulat privatul să investească, pentru că nu are aceleași reguli. Avem o problemă de resursă umană specializată în partea de drept sportiv, în partea de marketing sportiv. Problema de legislație nu poate fi rezolvată de o persoană sau de faptul că angajăm un avocat extern care, de fapt, se ocupă de 10-20 de Federații. Cred că fiecare Federație care se respectă ar trebui să aibă departament juridic cu 3-4 juriști, care să gândească un sistem. Un semnal de alarmă: aceste structuri sunt structuri private. Deși este vorba de interes public, ele sunt private și se pot autofinanța, nu trebuie să stea cu mâna către stat. Acuzăm că nu avem o lege a sponsorizării și că nu alegem să alergăm după bani. Dar câte dintre aceste structuri sportive au un departament de marketing? Câte dintre aceste structuri sportive au instrumente de marketing ca să poată merge să ceară bani?

3. Lipsa strategiilor sportive. Câte strategii sportive avem? În toate domeniile, măcar sunt la sertar. Dar, în momentul acesta, în sport, nici măcar la sertar nu sunt. Atâta timp cât nu ai o mapare și o gândire a sistemului, nu poți vorbi despre strategie. Eu vin cu îndemnul – hai să vedem unde sunt acei oameni care pot să gândească acest sistem integrat, pentru că sportul nu înseamnă doar marea performanță. Avem un paradox: indiferent de perioadă, românii tot timpul au găsit resursele și ambiții să iasă  în față, chiar dacă statul nu a ajutat. Ne mândrim când cântă imnul național. Dar hai să privim sportul în toată complexitatea sa – și a sportului de înaltă performanță și reprezentare, și din partea de diplomație sportivă, și din perspectiva sănătății, și din cea a cercetării. În momentul de față cred că stagnăm, pentru că, din perspectiva politicii de stat stagnăm. Iar atâta timp cât nu se dă o direcție, nu au oamenii ce să facă. Degeaba investește Hagi la Constanța, degeaba avem jucătoarele de tenis, dacă nu avem sisteme dezvoltate. Oamenii ăstia au arătat, în sisteme private, pe riscul lor, că se poate.

Citește și: După 28 de ani, avem un parteneriat între sport și sănătate

„Sportul nu înseamnă doar performanță și medalii. Sportul în primul rând înseamnă mișcare, sănătatea populației și a cetățenilor României. Dacă am avea o dezbatere reală – unde am vrea să ajungem cu sportul – am putea vorbi și de instrument, și despre mecanisme de finanțare.

4. Transparența din sistemul sportiv. Este un subiect rar abordat. Structurile sportive – federații, cluburi, Ministerul Tineretului și Sportului, legea 544 – ar trebui, totuși, să pună la dispoziția cetățenilor toate informațiile. Abia când cetățenii au toate informațiile putem vorbi despre încredere în sistemul sportiv. Cred că, astăzi, nu este o problemă de resursă financiară și de bani, ci o problemă de viziune și de competență a gestionării acestui sistem din perspectiva sportului ca industrie și din perspectiva sportului ca performanță. Concret, am fost acum două săptămâni în Marea Britanie, unde am văzut cum funcționează sistemul lor sportiv. Acolo, sportul e privit în primul rând ca stare de sănătate. Medaliile sunt și ele un obiectiv, dar aceste medalii sunt stabilite ca obiectiv în baza unei piramide construite, în care toți actorii sunt angrenați spre același obiectiv.

5. Dezbinarea. Aș avea și eu o întrebare: sunt ei pregătiți să lucreze, cu toții, împreună, la o viziune și o strategie a sportului românesc, să treacă peste orgolii? Eu propun un pact pentru sportul românesc între partidele politice. Sportul nu este nici al PSD, nici al PNL, nici al USR, nici al PMP, nici al UDMR, al niciunui partid politic. Nici al lui Socaciu, nici al lui Lipă, nici al lui Szabo sau Covaliu. Sportul este al românilor și cred că, în an centenar, dacă până acum fiecare am făcut tot ce am putut, devine o datorie față de trecut și, în același timp, o responsabilitate față de viitor, ca președinții de partide politice și oamenii din sport să semneze un pact. Să stabilească una, două, trei priorități, pe care, indiferent cine vine, pe de o parte, la guvernare și, de cealaltă parte, de cine conduce latura sportivă, le îndeplinește. Și cum? Ca la sport. Punem un ceas public – cine, ce are de făcut și până când. Pentru că este un bun public. Hai să ne raportăm ca la un bun public. Apoi, vedem. Pentru că soluții sunt: și în sportul de masă, și în sportul de înaltă performanță.

6. Salarizarea oamenilor din structurile sportive. 70% din personalul angajat este la minimul pe economie de 1900 lei brut, fără sporuri și lucrează 7 zile din 7, fiind de luni până vineri la serviciu, la birou, iar sâmbătă și duminică, luând parte la activități și venimente, fără să fie plătiți pentru orele suplimentare. Este nevoie de o salarizare corectă. Societatea româneasca așteaptă un apel la acțiune, atât din partea mediului sportiv, cât și al oamenilor politici.

7. Curtea școlii este închisă. În plus, pledez că sportul școlar și sportul universitar sunt o soluție pentru România. Pledez pentru asociații școlare și universitare cu personalitate juridică și liberalizarea acestui sistem. Să dăm șansa părinților să investească în propriii copii, într-un cadru organizat.

Discuția cu Adrian Socaciu merge mai departe.

„Societatea este pregătită. Cei care lucrează în multinaționale și în administrația publică sunt pregătiți. Nu este pregătit decidentul să ofere o viziune societății. Dacă ar fi reguli clare și directe, sportul s-ar dezvolta”

Crezi că la nivelul societății există deschiderea și interesul real pentru sport, de a face din sport o prioritate? Având în vedere vânzările de bilete la competițiile importante organizate în România, discuțiile legate de banii investiți de primărie în proiectul CSM și așa mai departe? Crezi că la nivelul societății, lumea este convinsă că sportul trebuie să fie prioritate?
Îmi permit să spun: societatea este pregătită pentru acest lucru. Mă refer la cei care lucrează în multinaționale și în administrația publică. De ce? Pentru că oamenii care sunt trecuți de 35-40 de ani înțeleg ce înseamnă sportul, întrucât înainte de 90 se făcea mișcare, fie că era vorba de fabrică, uzină. Și după ’90, erau structurile, oamenii înțelegeau plus valoare în a face sport, iar acum, când au trecut în partea privată, fac mișcare – merg la sală, aleargă. Au activitate fizică. Însă cred că nu este pregătit decidentul să ofere o viziune societății. Spun acestu lucru pentru că dacă ar fi reguli clare și directe, sportul s-ar dezvolta. Sportul nu are nevoie neapărat de bani, ci de reglementări. Dacă statul nu are bani să investească în sport, să reglementeze sportul. Dar, pe niciun program operațional nu am ridicat problema fondurilor europene în sport și în infrastructură sportivă. De ce codul ocupațiilor nu este actualizat –  după anul -2000? În ultimii zece ani, statul român nu a investit în facultățile de sport și în studenții acestor facultăți. 20.000 de absolvenți nu se regăsesc pe piața forței de muncă. În 2018 nu avem o Facultate de Management sportiv. Ar trebui să se spargă aceste bariere și să se stea la aceeași masă. Consider că astăzi lipsește dialogul.

Consideri că, la un moment dat, România a avut un sistem de sport sănătos?
Da. Cred că până în ’95-’96, România a avut un sistem foarte sănătos. De ce? Mulți o să acuze Daciada, sistemul comunist, însă în perioada respectivă sportul era explicat – de ce e nevoie de el. Astăzi, nici acest lucru nu mai este explicat.

„Unul dintre obiectivele la apariția Institului Sportiv Român este partea de educație, nu doar a profesioniștilor în sport. Ne-am asumat această misiune ca să putem să construim o nouă fundație. Este nevoie de oameni cu care să o faci. Nu trebuie să reinventăm noi sistemul. Avantajul nostru: România are oameni care decid în sportul mondial, sau care au construit sisteme mondiale și avem nevoie de un parteneriat între generații, dar și de curajul să spunem că se poate. Se poate și în România, se poate și în sport”
Adrian Socaciu

De ce avem acești lideri care conduc cu succes sportul mondial, nu și pe cel românesc?
Pentru că în sportul mondial nu merge și așa. În sportul mondial e sport, iar lucrurile, ca în orice societate responsabilă, merg ceas: când spui ceva și faci acel ceva. Pe când la noi – și o să deranjez pe mulți cu acest răspuns – nu întreabă nimeni – ce faci sau de ce faci. Nu există nicio presiune din partea nimănui către cei din sport. Toți trebuie să dăm socoteală. Și nu dăm socoteală. Apoi, în sport nu vedem oameni proactivi. Nu cred că nu se găsesc oameni care să lucreze în IT, să creeze platforme, să lucreze pe social media. Oameni de la arhitectură-construcții care să creeze acele bazine necesare, săli și bazine integrate, astfel încât să dai drumul la o astfel de construcție și să fie și rentabilă.

„Acum, comuniățile locale au posibilitatea de a investi în sport. Comunitățile o vor cere. Cred că în acest moment se plătesc foarte mulți bani pe salarii, pe salarii către jucători străini. Nu sunt de contestat salariile sportivilor. Cristina Neagu – asta este valoarea ei, ăsta este nivelul salarial. Hai să ne propunem ca toată populația României să facă o oră de sport pe zi. Hai să ne propunem niște obiective în care să ne regăsim cu toții și vom naște și campioni, se vor naște și olimpici, și tehnologiile necesare ca să putem produce aceste rezultate. Dar trebuie să lucrăm în echipă. Sportul este o muncă de echipă. Am fost de curând la o prelegere a campioanei olimpice Laura Badea care spunea – în sport am avut echipă, dar în management nu am avut echipă. Trebuie să avem curajul să trecem la acțiune ca nație. Avem nevoie de o reglementare foarte serioasă”
Adrian Socaciu, președintele Institutului Sportiv Român