Patinoarul Artificial, primul vestiar cu intrarea prin spate. Este al celor două grupe de copii sub 10 și 12 ani ai Dunării Galați, puști care învață tainele hocheiului de la antrenorul Ion Berdilă, singurul hocheist gălățean din istorie care a participat la o ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă, cea din 1980, de la Lake Placid (SUA).
Vestiarul are un aer primitor, cu multe drapele naționale ce curg din tavan, postere și tricouri de colecție expuse pe pereți și echipamentul așezat în ordine perfectă. „Echipament ponosit, vai de mama lui”, a oferit antrenorul prima explicație a prezenței unui tablou al lui Nicolae Ceașescu, deasupra unei uși. „Pe vremea lui, se halea sport pe pâine. Au fost și lucruri foarte bune în sistemul comunist, dar n-am știut să le păstrăm. Măcar Daciada, de-am fi continuat-o, era cea mai mare bază de selecție, acum nici sport în școală nu se mai face. Se făcea sport de calitate, iar antrenorii erau competitivi, în comparație cu ce este acum. Încercările care se fac cu import de tehnicieni sunt un fiasco total, pentru că noi nu avem baza materială pentru ce știu ei să facă”, și-a continuat Ion Berdilă explicația.
„În Rusia, ne plimbam ca la noi acasă”
Continuă cu oarecare înverșunare, izvorâtă din lipsa condițiilor în care își face meseria, nu neapărat dintr-o nostalgie pură a vremurilor comunismului. „Echipamentul era echipament, antrenamentele în condiții optime, se stătea și câte 10 luni în cantonamente la loturile naționale. Când nu era gheață în țară, eram duși în țările scandinave. De Rusia, nu mai vorbesc, acolo ne plimbam ca la noi acasă. Așa a fost posibil atunci să avem valoare în hochei. În 1977 eram în prima grupă valorică, iar la Jocurile Olimpice de la Lake Placid am terminat pe șapte. Ne pregătisem o lună în China și încă una la fața locului, în SUA, cu zeci de meciuri”, a mai spus Berdilă.
„Am făcut pe noi la Mondiale”
Compară perioada dinainte de 1989 cu cea de acum, vorbind despre decăderea generală a sportului românesc. „La echipa națională era îmbulzeală, bătălie cruntă pentru a prinde echipa, cu câte patru-cinci pe fiecare post. Acum, te rogi de ei să vină la lot, avem exemplul de la handbal, unde HCM Constanța e în Final Four în cupele europene, dar la națională pățim rușinea rușinilor, ne bate Finlanda. Toată lumea se bazează pe stranieri și am ajuns ca la echipa națională să luăm rezervele acestora, sportivi care nu joacă. Dovada o avem de la recentele Mondiale de hochei, unde am făcut pe noi, deși era eșalonul inferior”, argumentează antrenorul.
Cu mănuși rupte și căști de la seniori
Cea mai mare durere îi este provocată de echipamentul cu care trebuie să intre pe gheață copiii pe care îi antrenează. „Noi, antrenorii, nu avem cu ce să ne facem treaba, fără echipament pierdem timpul degeaba. Le-am cerut celor de la club (n.r. – CSM Dunărea) strictul necesar: cască, mănuși, apărători și patine. La două grupe de câte 30 de copii am primit 30 de crose, 30 de pucuri și zece perechi de mănuși. Păi ce să fac cu crosele, dacă n-am mănuși? Cade copilul și își taie degetul. Fac hochei cu mănuși la care partea interioară e găurită. La portar, am ditamai mănușa de la seniori, rămasă de la Radu Viorel, imaginati-vă ce se poate face cu ea în mânuța unui copil de 10 ani. Casca e tot de la Radu Viorel, are cinci kile, îi cade capul copilului cu ea. În 2007, am făcut rost de un set de tricouri, sunt acum cu el la a treia generație, altele n-am mai primit de la club. Pe vremea lui Ceaușescu, aveam magazia plină, nu ne lipsea absolut nimic”, și-a vărsat năduful antrenorul, fost participat la ediția din 1980 a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Lake Placid (SUA).
Încă mai speră ca în Galați să crească hocheiști de mare valoare și oferă o posibilă soluție: „Putem redeveni pepiniera hocheiului românesc, cu un Centru de Excelență aici. Trebuie făcut repede, să profităm că la București nu e patinoar funcțional”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER