E 12:50 iar în recepția Shangri-La The Fort și în fața clădirii s-au strâns aproape 300 de oameni. E poate cel mai renumit hotel din Manila, situat în Bonifacio Global City, districtul de lux al Metro Manila. Oaza expaților și marilor companii. În holul hotelului sunt copii de 5 ani în tricouri de NBA, adolescenți extaziați, dar și pensionari cu fulare LA Lakers. Aici e cazată naționala SUA pe durata Campionatului Mondial de Baschet care în aceste zile înseamnă pentru Filipine o sărbătoare veritabilă care va fixa generații. Pe bune, în cel mai concret mod posibil.
E 12:50 iar delegația vedetelor din NBA va părăsi hotelul spre Mall of Asia Arena, pentru meci, abia la 18:00. Cei din staff au anunțat publicul. Dar cine poate potoli sutele de fani, mai contează câteva ore de așteptare când din 1978, când au găzduit prima oară un Mondial de baschet, au tot auzit poveștile și-au tot așteptat idolii, acum în straiele și cu numele lui 2023?
Pentru noi, Filipine înseamnă vacanțe exotice prin Boracay, patria bonelor și a menajerelor. Pentru Filipine, baschetul, în general, e un Rai. Filipinezii au stat aproape jumătate de secol sub stăpânire americană, până în 1946, iar toată cultura s-a impregnat de influențe multiple. De la fast-food și organizarea străzilor din capitală la sport. Există o religiozitate cu care filipinezii primesc tot ce e american. Și o admirație greu de clătinat în poziționarea lor către SUA.
Iar baschetul? Americanii l-au introdus acum mai bine de-un secol în școlile din Filipine. Țara a crescut sub americani și apoi independentă cu… baschet. Efigia lui „Thrilla in Manila” cu Muhammad Ali s-a scurs în blazonul prezentului cu Manny Pacquiao, dar boxul nu poate depăși o aruncare de 3 puncte aici.
În Metro Manila, din cel mai vechi China Town al lumii și până în senzația unui New York replicat din Bonifacio Global City, se respiră baschet. Lumea urmărește NBA cu fervoare, din restaurantele de top până în mahalale. Dar și competiția internă. Iar la Mondialul din aceste zile, a fost sold-out la toate meciurile naționalei gazdă până acum. Și asistențe bune la toate celelalte partide. Partida de debut, Filipine vs Republica Dominicană, a setat recordul all-time de fani la un meci FIBA! Adică 38.115 plătitori de bilet!
Să spui că Filipine e o țară a contrastelor, dar mai ales că Manila e locul unde găsești ce vrei și ce nu vrei, ar fi un eufemism. Aici, clasa de mijloc pare că a fugit la vestiare, dacă a ieșit vreodată de acolo. Viața pare să se scrie doar între dimensiunea unui coș de 3 puncte, cei bogați și sfidător de bogați, și o înfrângere surâzând la zeci de puncte diferență, adică cei mai săraci oameni pe care i-am văzut vreodată.
Culmea, în Bonifacio Global City, ai slam-dunk-ul opulenței și foame asurzitoare chiar una lângă cealaltă, în anumite colțuri. Dincolo, spre Pasay, spre Makati, Marikina, Valenzuela și celelalte zone-orașe din Metro Manila, mai puțin slam-dunk. Dar, peste tot, se joacă și se respiră baschet! Pe terenuri improvizate, pe pământ, pe petice de asfalt, chiar fără teren, de cele mai multe ori: unde nu te-aștepți, e un coș agățat ca o plasă de siguranță pentru fericire. Aici, unde pentru mulți, taifunul, vulcanul sau cutremurul pot fi mai dulci decât ziua de mâine.
Revenim în aerul condiționat din recepția luxoasă de la Shangri-La Hotel. Tremurând, puștii așteaptă autografe, selfie-uri, orice, o fărâmă de bucurie curată din trecerea starurilor NBA dinspre camere spre autocar, spre arenă. Conducerea hotelului a permise sutelor de fani să intre și să aștepte în recepție, sunt două „țarcuri” improvizate și un culoar printre. Dar pe culoar…
Jucătorii americani trec, cei mai mulți, nepăsători. Cu căștile pe urechi, privind în telefoane, abia unul-doi dacă se uită în ochii fanilor și fac un semn discret cu mâna. Nici măcar unul nu se oprește! Nici țipetele, nici rugămințile, nimic nu schimbă ceva.
Haliburton de la Pacers, Brunson de la Knicks, Ingram de la Pelicans, Reaves de la Lakers… defilează precum echipa lor prin acest turneu! Și când te gândești câte ore au stat oamenii să aștepte, mulțumind periodic valeților că-i îngăduie înăuntru, departe de furia căldurii umede, o constanță de Filipine după fiecare ploaie în aceste luni…
Nici măcar antrenorul Steve Kerr, numit la acest Mondial de la Golden State Warrios. Drum încrâncenat spre ieșire, spre autocar, ca spre finală, după cum va fi cel mai probabil deznodământul turneului mondial…
Două excepții, de aplaudat. Doi dintre antrenorii secunzi. Primul, Tyronn Lue, antrenor LA Clippers și cel care a adus primul titlu NBA pentru Cleveland Cavaliers (2016). Apoi, Erik Spoelstra, antrenor Miami Heat, de origine filipineză. Amândoi calzi, răbdători, și la poze, și la autografe. Spoelstra chiar că ar fi fost culmea să intre în muțenia-regulă SUA!
V-ați aștepta să vină fluierături, frustrare cu huiduieli, plânsete, în fața afecțiunii nerecompensate cu ceva? Nicidecum! Filipinezii trăiesc totul cu o candoare și un bun simț intraductibil. Acum și oricând. Pentru toți cei din recepție, secundele în care i-au privit pe eroi au fost CEVA. Ar fi putut fi mai mult, dar a fost CEVA măcar.
Așa trăiesc și viața de fiecare zi! Cu zâmbetul pe buze, politicoși, împotriva cotidianului și bucurându-se de sport ca de un dar. Nu degeaba cea mai cunoscută mahala din Manila se numește „Happy Land”.
Aici și în toate aglomerațiile de felul acesta, cu odăi de carton și piese de scuter vechi printre rufe și pungi cu fărâme de orez, se trăiește mult din gunoi. Prin gunoi, pe gunoi, cu gunoi. Oamenii strâng sticle, refolosesc pânze și cartoane, bucăți de metal. E un vârtej al preluării unei bucăți de lume dată la colț și pe care cei năpăstuiți o recondiționează în supraviețuire. După reguli doar de ei înțelese și acceptate.
Și privesc fericiți (e de neînțeles, știu!) spre tot ce e dincolo de asta. Când treci seara pe lângă mahalale, auzi din telefoanele celor mai descurcăreți vocea comentatorilor NBA… Iar acum, au venit vedetele la ei acasă!
Credite foto: facebook, notanotherbackpacker.com
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER