Maricica Puică a cucerit aurul olimpic (3.000 m) și bronzul (1.500 m) Olimpiadei de la Los Angeles, din 1984, la o vârstă înaintată pentru probele de semifond – 34 de ani. Acum, fosta mare atletă (60 de ani) și soțul ei, Ion Puică (80 de ani), formează cel mai vechi cuplu din întregul sport românesc – au împlinit săptămâna trecută 40 de ani de căsnicie.
„Suntem pensionari de viitor… în luna de miere”, glumește atleta a cărei intrare în sport s-a produs într-un mod emblematic pentru România anilor 60. Universul copilăriei se afunda sub cimentul încins al terenurilor de sport din Iași sau sub noroiul arțăgos ce găzduia binecunoscutele crosuri școlare, iar pantofii de sport de împrumut reprezentau o marfă la mare căutare. Cea mai mică fată a familiei cu 13 copii locuia în Cartierul Ticău, pe strada Simion Bărnuțiu, într-o casă învecinată cu bojdeuca în care și-a desăvârșit opera, în capitala Moldovei, Ion Creangă. „Eram elevă în clasa a VIII-a și trebuia să alerg la un cros de 8 Martie. Ne schimbam tenișii și îi așteptam pe cei de la sora mea… așa era în acele vremuri… Atunci i-am sărit în ochi profesorului Puică”, rememorează ca și cum ar povesti un film fosta semifondistă. În timp, alături de profesorul ce avea să-i devină soț, Maricica a descoperit lumea care până atunci se limita doar la Iașiul natal. Iar după aurul cu echipa la CM de cros din 1978 (bronz la individual), șirul medaliilor a curs normal, cu punctul culminant la JO 1984.
N-aveau voie cu dolari
„Îi recunoșteam pe securiști după «ochii albaștri». Erau cam patru la fiecare disciplină sportivă, iar eu îmi amintesc bine doar de doi. Asortau la costumul elegant o pereche de șlapi și ne însoțeau peste tot. Aș fi putut să bag un sprint de nu mă mai vedeau, dar n-am făcut-o. Unul dintre ei, parcă Roșu îl chema, și-a bătut joc de noi. Ne controlau și făceau alte chestii murdare. N-aveam voie să avem niciun dolar și nici n-aveam voie să vorbim cu românii de-acolo. Dar nu mai are rost să dezgropăm morții”, consideră doamna Puică, pentru că din Los Angeles păstrează în sertarul afectiv doar amintirile frumoase. Cele două medalii: aur (3.000 m) și bronz (1.500 m). „Cu un an înainte mă accidentasem stupid într-un cantonament. Am călcat între saltelele băieților de la luptă și am suferit o smulgere de ligamente. Nu credeam că mai pot să revin, dar am făcut-o. La Olimpiadă însă organizatorii au programat total aiurea cele două probe. N-am dispus de nicio zi liberă din patru! Am alergat ba calificări, ba în finale. Dacă aș fi avut puțină pauză, poate luam aur și la 1.500 m. Și nici după cursă nu puteam să-mi trag sufletul. Trebuia să vorbim la radio pentru țața Leana și nea Nicu (n.r. – dictatorii Elena și Nicolae Ceaușescu)”, istorisește Puică.
„Mi-am zis că ne leagă ăștia!”
Medaliile au declanșat un inevitabil bombardament de oferte. Tentante, bănoase și provocatoare, dar atleta și-a dominat ispita de a pleca din țară: „Am avut o ofertă extraordinară de la organizatorul Maratonului de la New York, Fred Lebow, pentru a rămâne în Statele Unite. Ne-au oferit două milioane de dolari, dar ne-a fost frică și mi-am zis că ne leagă ăștia. Pe vremea mea câștigam și 2.000 – 3.000 de dolari… erau bani buni la concursuri. Ce făceam cu banii? Aduceam lucruri pentru casă, amintiri și cadouri pentru prieteni”. La 60 de ani, Maricica o ține și azi într-o fugă, alergând între casa de vacanță de la Câmpulung Muscel și cea din București. Actualul președinte al FRA, Sorin Matei, face o muncă extraordinară în fruntea echipei pe care o conduce Maricica Puică
Pe vremea mea, noi, româncele – eu, Doina Melinte, Fița Lovin, Natalia Andrei -, puteam să formăm o finală mondială! Acum găsești mai greu o semifondistă de top Maricica Puică
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER