Andru Nenciu scrie despre campionul care nu se dă bătut niciodată. „Ce ne facem, Struțule?” 10 momente neștiute din cariera lui Marian Oprea

„În viață trebuie să ai atitudine pentru a reuși ceva”, e sfatul pe care îl transmite prietenilor apropiați. Și datorită atitudinii sale pozitive el reușește azi să privească fix în ochi medalia ce licărește pe noptiera sa din Praga. Da, azi, 8 martie 2015. 33 de ani din viața triplusaltistului Marian Oprea au trecut repede și „Struțul” ia medalie de bronz la Europeanul de sală din Cehia. La 15 ani după ce devenea campion mondial de juniori la Santiago de Chile. Faceți socoteala câți ani s-au scurs de atunci. Omul a jucat șotronul vieții la cel mai înalt nivel și n-a păcălit sportul. Într-o probă care-ți sfărâmă genunchii și-ți face coloana armonică din cauza șocurilor inevitabile. Dar vicecampionul olimpic din 2004 a strâns mereu din dinți și a mers mai departe. Urmând parcă mesajul de pe tatuajul de pe omoplat: „One life, one chance”

17,81 m e recordul personal în aer liber al piteșteanului (Lausanne, 2005)

1. BITUMUL ÎNCINS. Sunt zorii timizi ai libertății în România. Piteștiul respiră fotbal. Și antrenori din diferite discipline încearcă marea cu degetul. Grăbesc pasul spre cât mai multe școli. Unii încearcă să-i identifice pe copiii care nu mânuiesc paleta de tenis de masă cu o tragică neîndemânare. Altora le piere zâmbetul când puști bine clădiți mângâie mingea de handbal doar ca pe un cactus încordat. În ochi sar și neastâmpărații bine clădiți. Unul dintre ei e lung ca o barză și atrage atenția. Doamna Doina vede în el silueta unui campion. „Ce ne facem?”, murmură ea în gând. „Părinții or fi de acord să facă sport?”, e tema care-i transformă antrenoarei nopțile în zile. Părinții privesc cu neîncredere noua pasiune a băiatului. Au discuții. Analizează. Filtrează informații. Le pun într-un context mai larg. Dar îl lasă pe Marian să se zbenguie. E timpul în care colegii de alergare îi ștampilează pe frunte porecla ce-l însoțește peste tot în lume. Dar lumea micului Struț nu ține doar de terenul de atletism. Și el, ca mulți copii, are bunici. Bunicii de la țară. Desigur. Sigur pe el devine când câștigă mai multe ore alături de sportul cu care avea să se căsătorească. Muncește dublu. Trudește la casa bunicilor. În casă. În curte. La câmp. Peste tot. În comuna R, la câțiva kilometri de orașul lui Dobrin, Marian își câștigă libertatea de a trudi pe un alt teren. Terenul de sport.

Dar trebuie să ia o decizie. E vârsta la care e obligat să se hotărască. Mai investește doamna Doina în el toată știința unui antrenor de seamă? Mai inveștește Marian în sport? „Ce mai facem, Struțule?”, atacă antrenoarea. „Mergem mai departe, doamnă”, returnează atletul în devenire.

2. MICROBUZUL. E liceean cu acte. Munca începe să-i fie răsplătită. Vin concursuri, apar și drumuri. Vin provocări, apar și greutăți. În buzunar are bani de bilet dus-întors. Și cum Mecca atletismului e Capitala, longilinul șaten începe să-și construiască o relație apropiată cu microbuzul. Microbuzul Pitești – București. Și înapoi. Pășește cu atenție de arheolog printre traiste multicolore burdușite până la refuz și devine ținta unor ironii. Ironii de călători: pe tema rucsacului sau a treningului. Pe teme sportive în general. Și soda caustică e zahăr pudră față de cât de acizi încearcă să devină colegii de drum, dar Struțul nu pune la suflet. Se ghemuiește pe o banchetă și juniorul înalt rămâne cu dureri mari. Dureri pricinuite de flexarea genunchilor pentru a nu-i mișca spătarul domnului din față.

Vremuri și vremuri. Antrenoarea simte că doza de oboseală îi afectează evoluțiile elevului și pune piciorul în prag pe un ton cald: „Ce facem, Struțule?”. „Mi-oi lua eu carnet și mașină, doamnă. Mergem mai departe”.

3. ATENA. Anii se scurg cu viteza internetului și băiatul care-și întindea picioarele și nervii prin microbuze a devenit mare. Mare e și surpriza generată pe Olimpicul din Atena. Marian cucerește argintul olimpic (17,55 m), cea mai mare performanță a carierei, și devine al doilea medaliat la JO din istoria atletismului masculin românesc. Preia ștafeta imaginară de la deschizătorul de drum Gheorghe Megelea (bronz, la suliță, în 1976) și pleacă într-o cursă solitară printre obstacolele cauzate de sănătate și podiumuri de argint și bronz. Unei persoane apropiate îi deschide o căsuță de messenger cu mesajul. „Cândva voi deveni și campion olimpic!”. La 22 de ani, o medalie olimpică îi poate conferi unui sportiv o supradoză de confort. Vizibilitate. Popularitate. Rentă viageră!?  O viață liniștită. Dar și o întreagă presiune care-i va atârna pe umeri, dacă va continua.

Așa că întrebarea de urmărire „ce ne facem, Struțule” nu se mai aude de această dată. Pentru că răspunsul ar fi fost previzibil: „Mergem mai departe, doamnă”.

4.  CĂ‚LCÂIUL La Mondialul din Helsinki (17,40 m) întinde ruleta al treilea, chiar din ultima încercare, dar suferă și prima accidentare la călcâi. Peste șapte ani, nisipul aceluiași stadion avea să-i înghită ultimele speranțe pentru accederea la a treia ediție a JO a carierei. Uzura cauzată de o probă grea, care-l supune pe săritor la un șir interminabil de șocuri începe să-și pună amprenta pe un sportiv în vârstă de doar 23 de ani.

Oficiali ai FRA, antrenori, prieteni și persoane apropiate sufletului său îi transmit subtil că ar putea să se odihnească, dar răspunsul omului îndrăgostit de șotron le taie orice elan: „Nu, mergem mai departe”.

5. MARELE JONATHAN EDWARDS Europeanul în aer liber de la Goteborg devine arena întâmplărilor ciudate. Marian pleacă pe elan, la a șasea încercare, ultima, chiar în momentul în care trăsnete asurzitoare despică cerul. Alergarea e acompaniată de stropi mari de ploaie și Oprea prinde bronzul în ceasul al 12-lea. Festivitatea de premiere urmează îndată și Marian se rătăcește prin labirintul de sub mastodontul gri. În camera de apel pentru festivitatea de premiere îl așteaptă Christian Olsson și Nathan Douglas, dar și marele Jonathan Edwards, deținătorul recordului mondial (18,29 m). Mai în glumă, mai în serios, legendarul britanic, comentator pentru BBC, îl perie. „Nici n-aș fi făcut premierea dacă n-ai fi venit, MarEan!”. Glumă sau nu, o strângere de mână a lui Edwards îl alimentează cu un vagon de ambiție. La Goteborg apar însă și problemele la genunchiul stâng – primele simptome ale tendinitei patelare cunoscută în termeni populari drept boala săritorului.

Înainte de revenirea în România îi mărturisește reporterului ProSport: „Pe elan am simțit la fiecare pas cum parcă un burghiu mi se înfigea în rotulă”, iar întrebarea de urmărire survine firesc: „Și ce faci, Struțule?”. „Domnule ziarist, merg mai departe. Fac și Rio 2016”.

„Struțul caută struții la Grădina Zoologică din Beijing. Până la struți, Marian a dat mai întâi peste girafe”

6. EVADAREA Până la Rio 2016 se ivesc obstacole de toate soiurile.  E vara lui 2007. Mondialul din Osaka, principalul motor al economiei Japoniei. Metropola podurilor. Orașul râurilor. Orașul în care o atletă din România e mai cunoscută ca Marian Oprea. Numele ei: Lidia Șimon. Piteșteanul e cotat printre favoriții Mondialului nipon, dar antrenamentul de acomodare îl sfârșește într-un butoi de gheață. Medicii încearcă să-l recupereze și pornește spre stadion. Rămâne lipit de banca vestiarului chiar la apelul pentru calificări, anticipând că nu se poate exprima la un nivel înalt. Nu mai ia startul și pleacă mut spre hotel. Nu vorbește. Nu vine la masă. Nu iese din casă. A doua zi vrea să evadeze. Să evadeze din orașul în care simțise că a picat cerul pe el. Pleacă spre gara din Osaka alături de colegii Ioan Vieru și Florin Suciu. Vieru rămâne în Osaka, Suciu îl acompaniază spre Tokyo. E o călătorie cu un tren de mare viteză și își pironește privirea pe geam, deși e aproape imposibil să distingă ceva la o viteză de peste 300 km/h. Suciu doarme tot drumul. „Cocoș, știi ce am văzut pe geam?”, avea să-l chestioneze Oprea. Sprinterul dădu din cap încurcat…”Nu. Ce-ai văzut?”. Oprea nu i-a răspuns nici până în ziua de azi. Cu privirea încețoșată revăzuse toate cadrele carierei sale. Pe repede înapoi. Secvențele în care trăise câte o picătură din momentele esențiale în sport.

Dacă i-a străfulgerat atunci prin minte să se oprească nu se știe. Cert e că și după acel episod a mers mai departe.

7. BANANA. La patru ani distanță de la succesul din Atena, „Struțul” mergea mai departe. În Cuibul de Pasăre din Beijing. Cu un zbor mai firav, dar cu o maturitate care i-ar fi permis să abordeze strategii eficiente. În finală joacă o carte ținută sub mâneca tre­ningului. De totul sau nimic. Pentru că aceeași durere la genunchiul stâng îi face din nou viața un calvar. Mizează pe prima tentativă (17,22 m), care‑l propulsează la final doar pe cinci. Următoarele sărituri aveau să fie depășite în încercarea de a prinde pragul „olimpic”, pragul fără cusur. Pe final de aventură olimpică, atunci când toți colegii săi terminaseră concursurile, a rezervat vreo 10 mese într-una dintre cele mai luxoase discoteci din Beijing, Banana, și a făcut cinste. A făcut cinste pentru că încheiase aproape sănătos încă un concurs olimpic și pentru că voia să-și vadă toți colegii fericiți.

Unul dintre ei, un sportiv din lotul de gimnastică, i-a adresat la plecarea din China întrebarea care i s-a tot picurat în ureche: „Și ce-o să faci, Struțule”. „Cred că merg mai departe”, și-a lărgit din nou zâmbetul Oprea.

Pe patul de spital din Turku, unde a suferit operația de tendinită patelară. Marian a rămas cu o cicatrice care-i va fi prietenă toată viața

8. CÂRJELE 2009 nu se transformă nici în anul progresului, dar nici în anul regresului. Elevul Doinei Anton, femeia care i-a călăuzit pașii în sport, își ia inima-n dinți și se deplasează în cel mai vechi oraș al Finlandei pentru a se opera de tendinita patelară. Intervenția decurge perfect, dar perioada de recuperare îl transformă dintr-un atlet zburător, în pacientul sprijinit în cârje. Ratează, firesc, Mondialul din Berlin, dar la Europenele din 2010 din Barcelona se produce marea revenire și reușește un incredibil 17,51 m. Se scutură de nisip ca de toate ghinioanele din carieră și sare de pe podium în elită. Urmează Europeanul indoor din 2011 de la Paris. Marian e 100 % apt, plesnește un 17,62 m care-l urcă pe prima poziție și nimeni nu anticipează că vreun adversar îl va mai depăși. Dar ghinionul plutește în aer și cade tot pe capul lui! Francezul Tamgho și italianul Donato îl retrogradează pe trei, dar Marian își consolidează revenirea în elită.

Toată delegația României e epuizată după un concurs thriller, iar întrebarea e pusă cu o voce sfârșită: „Ce ne-ai făcut, Mariane!?”. „Îmi pare rău, dar voi merge mai departe și… cine știe…”

9. UN CENTIMETRU E primăvară spre vară. 2012. Marian sare 17,19 m, cel mai bun rezultat al său în cursa pentru Londra, dar baremul impus de IAAF și agreat de FRA și COSR, organizația condusă de Hopa Mitică Ioan Dobrescu, este de 17,20 m. Pentru un singur centimetru, o unghie de nisip, Oprea susține că nu vrea favoruri, dar nici nimeni din convingătorul for de lângă Arcul de Triumf nu încearcă să-l facă să meargă la Londra. Ratează Jocurile Olimpice și prietenii prevăd începutul sfârșitului unei cariere pline.

Cu o voce șoptită îi ridică la fileu întrebarea: „Și ce vei face, Struțule?”. „Mmmh, mmmerg mai departe”, se aude răspunsul în doi timpi.

10. PRAGUL ȘI PRAGA Promisiunea făcută reporterului ProSport la Goteborg prinde contur. Era 2006 și Struțul vorbea de cai verzi pe pereți! De Rio 2016!? E 7 martie și Marian Oprea are aproape 33 de ani. Debutează în finala Campionatului European de la Praga cu o săritură de 16,74 metri, cea mai bună performanță personală a sezonului, îmbunătățită din a doua încercare la 16,91 metri, pentru ca următoarele sărituri reușite să măsoare 16,80 și 16,73 metri. Câștigă medalia de bronz într-un sezon în care nici măcar nu a avut ca obiectiv participarea la Campionatul European. A sărit la Naționale, i s-a propus să meargă pentru a ajuta a nșpea oară lotul României și a făcut-o excelent încă o dată. Din talent și pasiune. Din tehnică și inteligență. Din stăpânire de sine și nebunie specifică unui mare campion.

Da, Marian Oprea a luat medalie de bronz la Campionatul European. Iar după acest European, orice întrebare adresată Struțului nu ar mai avea niciun rost. A dat răspunsul prin tot ceea ce a făcut în ultimii 15 ani. Și oricum… știm că va merge mai departe.