„Asta a băgat în mine o spaimă tot timpul”. 10 ani de la performanța care a uimit lumea. Constantina Diță devenea pe 17 august 2008 campioană olimpică la maraton

Trecutul locuiește în prezent. Pozele, oamenii, ceasul de la mână, cheile de la casă, un tricou aruncat în fundul dulapului, copacul din fața casei și multe altele fac conexiunea care ne poartă mereu în alte vremuri. Vremurile care ne-au rămas lipite de suflet, cu diferite momente pe care nu mai avem cum să le schimbăm.

Pe 17 august 2008, o româncă în vârstă de 38 de ani devenea principal pol de interes pentru aproape jumătate din populația lumii. Conform statisticilor, maratonul din Beijing a fost produs de televiziunea care deținea drepturile pentru oameni din toate colțurile Planetei. Toți au văzut-o pe Constantina Diță, la 38 de ani, cum abordează o tactică senzațională, alături de antrenorul Vali Tomescu, și intră prima pe stadion.

Pușa devenea cea mai vârstnică medaliată cu aur a lumii în proba celor 42,195 km, iar România mai propunea un story plin de pagini bogate în în lecții și întâmplări de viață ale unei campioane care a frapat mereu prin modestie.

În ziua în care se împlinesc 10 ani de la formidabila performanță de pe străzile întortocheate ale Beijingului, ProSport îți prezintă un fragment dintr-un interviu realizat cu Pușa în urmă cu 5 ani.

Spune-mi ce s-a întâmplat cu evadarea. De ce nu a venit nicio adversară după tine?
Ele au crezut că nu voi rezista până la capăt dacă am evadat din pluton. Dar atunci când pleci pe a doua parte, după ce prima parte ți s-a părut ușor… bineînțeles că o să ții până la capăt. Eu am fost fost foarte surprinsă că nu m-a urmărit nimeni. Nici Paula Radcliffe, nici chinezoaica Zhou, nici Catherine Ndereba, care a venit pe locul doi. Am fost foarte surprinsă că nu m-a urmărit nimeni. De obiciei, atunci când cineva evadează din pluton, ele urmăresc imediat acea persoană, indiferent dacă se taie la final sau nu, ele urmăresc acea persoană. Dar de data asta nu m-au urmărit pe mine. Am avut noroc, a fost norocul meu, am câștigat eu și au pierdut ele. La kilometrul 40 am avut emoții.

De ce?
Am avut foarte multe curse mari – Maratonul de la Chicago, sau la Londra -, unde am luat bătaie în ultima parte, am luat bătaie chiar și pe ultimii 400 de metri de la o concurentă. Asta a băgat în mine o spaimă tot timpul, ca nu cumva să pierd. Am luptat până la kilometrul  40 ca să nu pierd medalia de aur, apoi să nu o pierd după ce am trecut de kilometrul 40.

La ce te referi?
Eu deja nu mai mergeam la maximum, pentru că pierdeam foarte mult timp întorcându-mă în spate să verific plutonul. Plutonul… Îl știam în spate, dar nu știam la ce distanță este. Pe ultimii 800 de metri, cu 800 de metri înainte de intrarea în stadion, am avut o întoarcere în literă de „U” și abia acolo am văzut distanța dintre mine și plutonul al doilea, o distanță de 300 de metri. Atunci m-am relaxat puțin și am zis „medalia de aur este a mea”. Evident, tot am continuat să alerg, pentru că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla, finișul este după ce ai trecut linia de sosire. Dar întotdeauna competiția se termină după ce treci linia de sosire. Mi-am zis că o să alerg și o să alerg în forță până în momentul în care trec linia de sosire, când eram sigură că medalia de aur este a mea.

Ce ai simțit în momentul intrării pe stadion?
Nu-mi venea să cred. Pur și simplu nu îmi venea să cred că am ajuns în stadion și câștig medalia de aur, nici că sunt atât de mulți oameni pe stadion, dimineața. M-a impresionat foarte mult. De obicei, la concursurile de maraton nu sunt atât de mulți spectatori, atâția oameni în stadion. Dar la maratonul de la Beijing au fost 90.000 de oameni, peste 90.000 de oameni… asta m-a impresionat extrem de mult. Aplauzele lor îmi dădeau fiori. Îmi venea să plâng din ce în ce mai tare. Nici nu pot descrie…

La final părea că încă mai ai forță să mai parcurgi câțiva kilometri…
Am făcut un tur de stadion la final cu prosopul, pentru că încă nu luasem drapelul României Dar deja nu îmi mai simțeam brațele. Eu trag foarte mult cu brațele în cursă și deja simțeam cum mă lasă brațele și nu mai puteam să mai țin prosopul sus. La picioare încă eram ok, dar brațele mă lăsau de la cât am tras. Apoi am făcut și a doua tură de stadion cu tricolorul României.

Cum ți-a schimbat viața aurul din Beijing? Și din punct de vedere financiar… Ai mai avut timp pentru tine, pentru familie? Ți s-au deschis noi orizonturi?
Desigur, după o medalie de aur câștigată la Jocurile Olimpice ți se schimbă puțin viața. Nu ca persoană, dar puțin din punct de vedere financiar. Am fost foarte ocupată, am călătorit foarte mult, am fost invitată în foarte multe țări și nici nu am putut să fac față tuturor competițiilor la care am fost chemată. Acolo unde am mers însă, am fost cu plăcere și mult mai relaxată pentru că deja aveam medalia de aur și trăgeam în continuare să alerg bine la competiții, dar oboseala deja își spunea cuvântul  și nu prea îmi dădea voie să și alerg bine la competiții și să și călătoresc foarte mult. Ce m-a ambiționat foarte mult după titlul olimpic a fost faptul că am vrut să mai fac o Olimpiadă. Am reușit să o fac. Din păcate am concurat puțin accidentată și nu m-a avantajat traseul, fiind foarte multe curbe pe traseu, au fost 104 curbe pe traseu și asta nu m-a avantajat deloc. Ce m-a dezamăgit cel mai mult după cursa olimpică din 2012 (n.r. – loc 84) a fost că nu am alergat la valoarea la care eu m-am antrenat. Înainte de Londra, am alergat în primăvară două ore și 32 de minute, pentru a mă califica la Jocurile Olimpice, iar la maratonul de la Olimpiadă am alergat doar două ore și 41 de minute.

Ce înseamnă asta?
Asta pe mine m-a derutat puțin și am fost un pic dezamăgită pentru că m-am antrenat mult mai tare pentru Jocurile Olimpice, pentru că am vrut să arăt că încă se mai poate să fac un rezultat bun. Dar, nu am prins ziua… Să știți că maratonul este foarte greu. Poți să te antrenezi foarte bine, să fii cel mai bun atlet mondial, de exemplu Paula Raddcliffe care avea doar timpi extraordinari, câștiga foarte multe maratoane de top mondial cum ar fi Londra, Chicago, are cel mai bun timp două ore 15 și mă așteptam să câștige Olimpiada, dar niciodată nu a prins ziua perfectă… se antrena foarte mult, foarte bine, dar nu a prins ziua perfectă la Jocurile Olimpice. A încercat de câteva ori să ia medalie la Jocurile Olimpice dar nu a reușit. De asta spun… eu la Londra… problema nu a fost că nu eram bine pregătită, dar nu am prins ziua. Uneori se întâmplă și asta în timpul unui maraton.

2 ore 21 de minute și 30 de secunde e recordul național la maraton stabilit de Pușa la Chicago (2005)