Sportivii din România ajung pe tărâmuri pe care nu visau vreodată a le explora, iar cariera unora suferă câte-o frână brutală, care-i direcționează brusc spre alte domenii de activitate. Mai periculoase, nu atât de incitante, dar mai bănoase. Un caz emblematic pentru modul în care România își tratează campionii îl constituie cel al sprinterului timișorean Florin Suciu (27 de ani), cel mai iute atlet tricolor al ultimului deceniu la proba regină (100 m). Un exemplu sugestiv pentru campionii neintegrați în societate, „Expresul de Banat” a deraiat în iulie pe un șantier de lângă Frankfurt, în orășelul Darmstadt. ProSport vă descria atunci startul lui Suciu, iar acum vă istorisește finișul.
Multiplul campion național în toate probele de sprint are o poveste tulburătoare. Descoperit de profesorul Ioan Damaschin, la marginea Timișoarei, în Pădurea Verde, un fel de Băneasa Bucureștiului, la un tradițional cros școlar, Suciu pășea parcă legat la ochi într-un sport imprevizibil. „Am văzut în el un viitor sprinter de mare performanță prin alergarea naturală și suplețea pe care le-a demonstrat la acel concurs”, ne istorisește antrenorul bănățean. Luat sub aripa protectoare a tehnicianului, elevul de clasa a VIII-a se îndrăgostea de atletism, însă rapid viața îl punea la cea mai grea încercare. Pe când avea 15 ani, un șofer inconștient al unei mașini de gunoi îi anula fără recurs destinul, accidentându-i mortal mama pe trecerea de pietoni! Fără lacrimi, strigăte sau hohote de plâns, Florin se refugia într-o pregătire draconică, încercând parcă să fugă de coșmarul vieții. „I-ar fi plăcut să mă știe cu medalii, dar schimbăm subiectul”. Pericol la mare înălțime Suciu pare că vrea să istorisească, dar se teme să nu zvârcolească tragedia de demult. După două săptămâni de la înmormântare, pe Stadionul Tineretului din București, agață cu două bolduri un doliu discret pe echipament și câștigă tilul de campion național la 400 m juniori II în memoria mamei. E imediat cooptat în lotul național și urmează ascensiunea fulminantă, cu peste 15 recorduri naționale la toate probele de sprint, la fiecare categorie de vârstă. Înlănțuie titlu după titlu și la seniori și, din 2000, timp de nouă ani devine component al lotului național olimpic. În vara anului trecut însă pleacă în Germania pentru un salariu de 1.000 de euro pe lună și se angajează pe șantier ca… fierar-betonist.
Un job inedit, într-un cadru cu totul diferit. Pe un munte gri de betoane, sprinterul simte uneori că merge pe o sârmă atârnată deasupra unei prăpăstii, dar inima nu i se strânge, pentru că are adrenalina în sânge și o experiență de viață care l-a întărit enorm. Tabloul e cam același pe care l-a mai văzut în filmele românești de dinainte de ’89, cu noroaie, basculante, căști de protecție… doar că acum simte prin toți porii aerul prăfuit al unui șantier. „Uneori plouă câteva zile încontinuu, e groaznic”, ne povestește Florin, totul petrecându-se într-un cadru apăsător: zgomot ritmic de ciocane izbite în schelele de oțel, șufe atârnate de macaralele poziționate în triunghi sau urlete în diferite limbi… un neamț înjură de mama focului, doi români se ceartă pe Moni a lui Iri. „Dar ce să fac… suport totul, pentru că în România câștigam cam 6 milionae de lei vechi. 4 ca profesor – jumătate de normă și 2 indemnizație de la club”.
Echipat cu trei pulovere Echipat cu câte trei pulovere și cască galbenă de protecție, fostul titular al ștafetei de 4×400 m e obișnuit cu munca în echipă, dar clinciurile cu un șef de echipă sau cu un coleg mai zelos sunt inerente. Pentru că unele scăpări îi trădează lui Suciu lipsa de experiență pe șantier, și în mod natural nu se aude un sfat prietenos, ci o comandă lătrată pe un ton de superioritate. Deși pare cuprins de furie, își fixează însă cu o privire fermă șeful, dar nu mișcă niciun mușchi al feței, înghițind în sec: „Mă abțin cât pot, că mă mai apucă și pe mine nervii de multe ori. Era să-l bat odată pe unul, dar nu voiam să dau de belele. Mai fac câteva plăci și pereți din fier și trece timpul repede. Chiar acum se lasă seara, mă duc să mai prepar ceva că joc și rolul de bucătar din când în când în complexul de barăci în care locuim.” Viitorul lui Suciu în atletism poate își va consuma un nou episod sau poate nu va mai exista. Cine e vinovat? E întrebarea fără un răspuns precis.
30 titluri naționale are în palmares Florin Suciu
15 titluri balcanice deține Expresul de Banat
9.58 e recordul mondial la 100 de metri deținut de Usain Bolt
10.24 e recordul personal al lui Suciu la 100 de metri
„Uneori, Florin se trezea noaptea din somn și țipa: ‘Vai, ce antrenament dur am făcut'”, Ioan Damaschin, antrenor
„Mai bine dorm liniștit decât să mă dopez” Pentru Florin Suciu (27 de ani), ziua de lucru începe la 7:00 dimineața și se încheie 11 ore mai târziu. În acest interval, oamenii de pe șantier beneficiază de o pauză de 60 de minute timp în care iau masa de prânz.
Ce faci, cum e construcția? Vă apropiați de finiș? Acum am terminat lucrul și mă schimb să mă duc la masă, iar apoi la odihnă. Suntem la etajul opt și am așa o mulțumire că se termină totul. Era doar o groapă cu apă și pietre, iar acum văd și Frankfurtul de pe acoperiș. Parcă termin un sezon cu bine, așa mă simt acum… Abia aștept să ajung în România.
Apropo, ce regreți din întreaga carieră? Că n-am putut să bat recordul național (n.r. – 10,21, Daniel Cojocaru, 1994), dar mă bucur că am fost foarte aproape (n.r. – 10,24, al doilea timp din istoria României 2007).
Îți pare rău că te-ai apucat de proba regină, una dominată de atleții de culoare? Nu pot să spun că-mi pare rău, dar noi, albii, n-avem cum să-i contracarăm. Ei au viteza în sânge, iar în lumea atletismului se spune că au globulele roșii mai dezvoltate… Plus că unii mai fac și „tratamente”.
Asafa, un tip fără figuri Ai alergat cu Asafa Powell la CM de la Osaka. Ce sentimente te-au cuprins atunci? Părea un băiat fin, calculat, fără aere și figuri. Vorbea cu toată lumea, parcă eram toți prietenii lui. După ce alergi cu un adversar de asemenea calibru, zici că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior.
Cât e legendă și cât e realitate dopingul în România? A existat în trecut și probabil că va mai exista…
Nu te-a tentat niciodată? Mi-am construit mereu cariera după raționamentul „mai bine să adorm liniștit și să exersez cât pot la antrenamente, decât să fac ceva „necurat” și să risc oricând să fiu depistat pozitiv. După experiența din construcții te-ai mai putea întoarce în atletism? E foarte greu de spus, pentru că fizic am suferit niște schimbări în lunile astea. Am luat câteva kilograme în plus, mi-am fortificat brațele, iar la sprint trebuie să fii mai zvelt. Când va putea România să-și integreze sportivii în societate?
Niciodată, pentru că diriguitorii de la noi nu au aceeași mentalitate ca cei de afară. Sportul e trecut la „și altele”, iar din sport numai supervalorile își pot permite un trai decent… Hai că m-au încuiat ăștia. Cât vorbeam și mă dezechipam de salopetele astea, au încuiat ăștia tot etajul. Trebuie să sar pe vreun geam. Niște incompetenți, m-au uitat aici!
Damaschin: „după terminarea liceului apare ruptura” Fostul antrenor al campionului român, Ioan Damaschin, a explicat pentru ProSport mecanismul pierderii sportivilor în România. „La majoritatea, după terminarea liceului se produce ruptura. Prea puțini mai continuă marea performanță ! Facultățile nu mai sunt interesate de ei pentru că nu mai există lupta la campionatele universitare! Sportivii care termină o facultate sunt lăsați să-și rezolve singuri, fără îndrumare, fără sprijin,drumul care de multe ori nu are o direcție!!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER