Campion fierar-betonist!** Povestea „Expresului de Banat”!

Sportivii din România ajung pe tărâmuri pe care nu visau
vreodată a le explora, iar cariera unora suferă câte-o frână
brutală, care-i direcționează brusc spre alte domenii de
activitate. Mai periculoase, nu atât de incitante, dar mai bănoase.
Un caz emblematic pentru modul în care România își tratează
campionii îl constituie cel al sprinterului timișorean Florin Suciu
(27 de ani), cel mai iute atlet tricolor al ultimului deceniu la
proba regină (100 m). Un exemplu sugestiv pentru campionii
neintegrați în societate, „Expresul de Banat” a deraiat în iulie pe
un șantier de lângă Frankfurt, în orășelul Darmstadt. ProSport vă
descria atunci startul lui Suciu, iar acum vă istorisește finișul.

Multiplul campion național în toate probele de sprint are o
poveste tulburătoare. Descoperit de profesorul Ioan Damaschin, la
marginea Timișoarei, în Pădurea Verde, un fel de Băneasa
Bucureștiului, la un tradițional cros școlar, Suciu pășea parcă
legat la ochi într-un sport imprevizibil. „Am văzut în el un viitor
sprinter de mare performanță prin alergarea naturală și suplețea pe
care le-a demonstrat la acel concurs”, ne istorisește antrenorul
bănățean. Luat sub aripa protectoare a tehnicianului, elevul de
clasa a VIII-a se îndrăgostea de atletism, însă rapid viața îl
punea la cea mai grea încercare. Pe când avea 15 ani, un șofer
inconștient al unei mașini de gunoi îi anula fără recurs destinul,
accidentându-i mortal mama pe trecerea de pietoni! Fără lacrimi,
strigăte sau hohote de plâns, Florin se refugia într-o pregătire
draconică, încercând parcă să fugă de coșmarul vieții. „I-ar fi
plăcut să mă știe cu medalii, dar schimbăm subiectul”.


Pericol la mare înălțime
Suciu pare că vrea să istorisească, dar se teme să nu zvârcolească
tragedia de demult. După două săptămâni de la înmormântare, pe
Stadionul Tineretului din București, agață cu două bolduri un doliu
discret pe echipament și câștigă tilul de campion național la 400 m
juniori II în memoria mamei. E imediat cooptat în lotul național și
urmează ascensiunea fulminantă, cu peste 15 recorduri naționale la
toate probele de sprint, la fiecare categorie de vârstă. Înlănțuie
titlu după titlu și la seniori și, din 2000, timp de nouă ani
devine component al lotului național olimpic. În vara anului trecut
însă pleacă în Germania pentru un salariu de 1.000 de euro pe lună
și se angajează pe șantier ca… fierar-betonist.

Un job inedit, într-un cadru cu totul diferit. Pe un munte gri
de betoane, sprinterul simte uneori că merge pe o sârmă atârnată
deasupra unei prăpăstii, dar inima nu i se strânge, pentru că are
adrenalina în sânge și o experiență de viață care l-a întărit
enorm. Tabloul e cam același pe care l-a mai văzut în filmele
românești de dinainte de ’89, cu noroaie, basculante, căști de
protecție… doar că acum simte prin toți porii aerul prăfuit al
unui șantier. „Uneori plouă câteva zile încontinuu, e groaznic”, ne
povestește Florin, totul petrecându-se într-un cadru apăsător:
zgomot ritmic de ciocane izbite în schelele de oțel, șufe atârnate
de macaralele poziționate în triunghi sau urlete în diferite
limbi… un neamț înjură de mama focului, doi români se ceartă pe
Moni a lui Iri. „Dar ce să fac… suport totul, pentru că în
România câștigam cam 6 milionae de lei vechi. 4 ca profesor –
jumătate de normă și 2 indemnizație de la club”.

Echipat
cu trei pulovere
Echipat cu câte trei pulovere și cască galbenă de protecție, fostul
titular al ștafetei de 4×400 m e obișnuit cu munca în echipă, dar
clinciurile cu un șef de echipă sau cu un coleg mai zelos sunt
inerente. Pentru că unele scăpări îi trădează lui Suciu lipsa de
experiență pe șantier, și în mod natural nu se aude un sfat
prietenos, ci o comandă lătrată pe un ton de superioritate. Deși
pare cuprins de furie, își fixează însă cu o privire fermă șeful,
dar nu mișcă niciun mușchi al feței, înghițind în sec: „Mă abțin
cât pot, că mă mai apucă și pe mine nervii de multe ori. Era să-l
bat odată pe unul, dar nu voiam să dau de belele. Mai fac câteva
plăci și pereți din fier și trece timpul repede. Chiar acum se lasă
seara, mă duc să mai prepar ceva că joc și rolul de bucătar din
când în când în complexul de barăci în care locuim.” Viitorul lui
Suciu în atletism poate își va consuma un nou episod sau poate nu
va mai exista. Cine e vinovat? E întrebarea fără un răspuns
precis.

30 titluri naționale are în
palmares Florin Suciu

15 titluri balcanice deține
Expresul de Banat

9.58 e recordul mondial la 100 de
metri deținut de Usain Bolt

10.24 e recordul personal al lui
Suciu la 100 de metri

„Uneori, Florin se trezea noaptea din somn și țipa:
‘Vai, ce antrenament dur am făcut'”, Ioan Damaschin,
antrenor

„Mai
bine dorm liniștit decât să mă dopez”
Pentru Florin Suciu (27 de ani), ziua de lucru începe la 7:00
dimineața și se încheie 11 ore mai târziu. În acest interval,
oamenii de pe șantier beneficiază de o pauză de 60 de minute timp
în care iau masa de prânz.

Ce faci, cum e construcția? Vă apropiați de
finiș?
Acum am terminat lucrul și mă schimb să mă duc la masă, iar apoi la
odihnă. Suntem la etajul opt și am așa o mulțumire că se termină
totul. Era doar o groapă cu apă și pietre, iar acum văd și
Frankfurtul de pe acoperiș. Parcă termin un sezon cu bine, așa mă
simt acum… Abia aștept să ajung în România.

Apropo, ce regreți din întreaga carieră?
Că n-am putut să bat recordul național (n.r. – 10,21, Daniel
Cojocaru, 1994), dar mă bucur că am fost foarte aproape (n.r. –
10,24, al doilea timp din istoria României 2007).

Îți pare rău că te-ai apucat de proba regină, una
dominată de atleții de culoare?
Nu pot să spun că-mi pare rău, dar noi, albii, n-avem cum să-i
contracarăm. Ei au viteza în sânge, iar în lumea atletismului se
spune că au globulele roșii mai dezvoltate… Plus că unii mai fac
și „tratamente”.

Asafa, un
tip fără figuri

Ai alergat cu Asafa Powell la CM de la Osaka. Ce sentimente te-au
cuprins atunci?
Părea un băiat fin, calculat, fără aere și figuri. Vorbea cu toată
lumea, parcă eram toți prietenii lui. După ce alergi cu un adversar
de asemenea calibru, zici că l-ai prins pe Dumnezeu de un
picior.

Cât e legendă și cât e realitate dopingul în
România?
A existat în trecut și probabil că va mai exista…

Nu te-a tentat niciodată?
Mi-am construit mereu cariera după raționamentul „mai bine să adorm
liniștit și să exersez cât pot la antrenamente, decât să fac ceva
„necurat” și să risc oricând să fiu depistat pozitiv.

După experiența din construcții te-ai mai putea întoarce în
atletism?
E foarte greu de spus, pentru că fizic am suferit niște schimbări
în lunile astea. Am luat câteva kilograme în plus, mi-am fortificat
brațele, iar la sprint trebuie să fii mai zvelt.

Când va putea România să-și integreze sportivii în
societate?

Niciodată, pentru că diriguitorii de la noi nu au aceeași
mentalitate ca cei de afară. Sportul e trecut la „și altele”, iar
din sport numai supervalorile își pot permite un trai decent… Hai
că m-au încuiat ăștia. Cât vorbeam și mă dezechipam de salopetele
astea, au încuiat ăștia tot etajul. Trebuie să sar pe vreun geam.
Niște incompetenți, m-au uitat aici!

Damaschin: „după
terminarea liceului apare ruptura”
Fostul antrenor al campionului român, Ioan Damaschin, a explicat
pentru ProSport mecanismul pierderii sportivilor în România. „La
majoritatea, după terminarea liceului se produce ruptura. Prea
puțini mai continuă marea performanță ! Facultățile nu mai sunt
interesate de ei pentru că nu mai există lupta la campionatele
universitare! Sportivii care termină o facultate sunt lăsați să-și
rezolve singuri, fără îndrumare, fără sprijin,drumul care de multe
ori nu are o direcție!!