Citește un SUPER REPORTAJ cu Pușa!** Constantina Diță se destăinuie în ProSport! Campioana, așa cum nu ai mai văzut-o

Cu aurul olimpic la degetul mic, Constantina Diță aleargă de
trei ani maratonul vieții din Beijing în Colorado, din Tokyo în
Australia sau din India în Mexic. Redescoperă lumea cu privirea
unei campioane olimpice, îmbracă haina de model în sport pentru
puști cu ochii oblici sau se lasă purtată pe brațe de cohortele din
Bangalore. Într-o viață de zbucium, cu 23 de ani de mișcare
continuă în sânge, liniștea i-o dăruiesc, de regulă, doar fiul său,
Rafael, familia de acasă de la Turburea și mama sa, Elena (80 de
ani), a cărei voce o aude la mobil aproape în fiecare zi. Desigur,
din Erie, orășelul de lângă Boulder (Colorado, SUA), locul american
înnobilat de fantastica româncă ce pe 17 iulie 2008 devenea cea mai
în vârstă campioană olimpică din istoria maratonului (38 de
ani).

În vara lui 2011 însă, pașii au purtat-o pe Pușa (41 de ani)
spre România. Celebritatea n-a schimbat-o, iar săptămânile devin la
fel de trepidante ca atunci când face ocolul lumii. Ajută la
treburile casei, scormone în lada cu amintiri alături de prieteni
dragi și onorează invitațiile apropiaților la diverse
evenimente.

Sosită în București doar pentru o zi, la cununia unor prieteni,
Constantina degajă un stil retro ce-i conferă o aură specială. E
elegantă, rafinată și face ultimele retușuri pentru seară la Salon
Stil, de pe Pache Protopopescu. Ca și cum ar pregăti o nouă cursă
de anduranță. Însoțită de un puști dinamovist fan N&D,
baschetbalist și practicant de soccer în același timp la liceul din
Boulder, medaliata cu aur din 2008 radiază de fericire. „Ți-e
foame, mami? Mergem acum și mâncăm”, îi spune Pușa fiului, punând
într-o îmbrățișare și un sărut pe frunte toată dragostea ei de
mamă.

(ne așezăm la o masă a Restaurantului Manolo și Pușa
începe să rememoreze ca și cum ar povesti un film)

De 23 de ani de când fac sport, mi-ajunge și mie programul
strict. Am fost în toată lumea dar n-am apucat să vizitez multe
locuri pentru că stresul cauzat de concursuri apăsa neîncetat pe
umerii mei. Uite, în cinci săptămâni de pauză am pus câteva
kilograme în plus, nu se vede, dar eu știu. Dar să știi că așa am
fost eu dintotdeauna. Mâncam orice, mai puțin carne de porc, și nu
se vedea. Dar în vacanța asta m-am răsfățat cu sushi, cu calamar,
cu clătite cu zahăr, cu nutella sau cu dulceață de căpșune. (Mie-mi
plac cu zahăr, intervine Rafael)

Și cum ai regăsit România?
În Turburea, oamenii mă salută cu zâmbete largi, eu îi salut, s-a
schimbat comuna, cum s-a modificat întreaga țară, de altfel. Totul
e frumos, dar știi ce nu-mi place!? (își comandă o salată și
menține suspansul…) Că mă uit pe la porți și văd bălării înalte de
un metru. Pe vremea lui Ceaușescu, dacă nu văruiam copacii și nu
trasam bordurile cu vopsea albă, atunci ne amendau. Și poate era
mai bine! Acum, dezinteresul ăsta mă întristează și aspectul
neîngrijit pare o tinichea de coadă pentru noi, pentru români.
Trebuie să ținem România cât mai curată și toți trebuie să avem
conștiință civică.

Spune-mi când te-a recunoscut ultima oară cineva în
țară…
Păi, zilele trecute în Craiova, luasem un aparat electrocasnic de
la un supermarket, eram cu bonul la garanție, și când mi-am
pronunțat numele, fata mi-a spus: „Aaaa, dumneavoastră nu
sunteți… !?” Mă recunoaște lumea pe stradă, dar poate mai multe
persoane o fac în străinătate. În Chicago mă cunosc cei mai mulți,
în Boulder, Erie, la Londra… Și bine, în Asia, pentru că am
concurat foarte mult în acea zonă. Chiar am învățat niște
propoziții în japoneză și zic eu că mă descurc să port un dialog
(zâmbește încercând să ne convingă). Asiaticii sunt și foarte
respectuoși și iubitori, primesc mereu o mulțime de papițoi, iar
din India am primit mărgeluțe, eșarfe și pălării în stil
indian.

Ai făcut înconjurul lumii în acești trei ani…
povestește-ne cum au trecut…
(mărește ritmul vorbirii, ca și cum ar vrea să evadeze din pluton)
Da, pe 17 august se împlinesc trei ani, dar nici nu-mi dau seama
cum au trecut. Primul an a fost unul extrem de obositor, nu trecea
lună fără două-trei călătorii lungi, unde eram invitată… gen
Japonia, China sau Australia, și mă întorceam în Colorado epuizată.
Al doilea an am mai alergat la câteva concursuri, iar în al
treilea, mai puțin. Anul acesta, la Londra, n-am reușit să închei
Maratonul, dar voi reduce cât mai mult călătoriile pentru a mă
focaliza pe Londra 2012.

Mai ești motivată? Recompensele financiare au venit până
la urmă pentru aurul de la Beijing?
(privește în gol) Din România am primit foarte puțini bani pentru
titlul olimpic (secunde de pauză) Poate că dacă aș fi cucerit aurul
pentru Statele Unite, acum aș fi fost milionară în dolari, dar sunt
mulțumită pentru că sunt sănătoasă și am copilul sănătos. De la
clubul Dinamo am luat, până acum, la trei ani de la Beijing, doar
20 la sută din bani! E o medalie de aur și nu am luat-o pentru altă
țară! Ca un exemplu, fetele de la Steaua care au urcat pe podium în
China și-au primit banii de la clubul lor chiar în primul an.

Și ce-ai de gând să faci?
(suspină cu un zâmbet în colțul gurii) Voi încerca să vorbesc cu
cei de la club. Nu am ajuns pe acolo și am evitat să discut prin
telefon, mai bine vorbesc cu Elisabeta Lipă față în față. Dar,
repet, important e că eu și băiatul meu suntem sănătoși, că mama
mea, la 80 de ani, e bine și că ducem toți o viață cât se poate de
armonioasă (n.r. Pușa mai are patru surori și un frate).

Dar cum arată universul tău din Erie?
Anul trecut, pe 12 decembrie, a fost inaugurată Biserica Ortodoxă
Română din Erie, făcută de noi, români. Eu sunt foarte bisericoasă
și sunt așa de când eram mică, de la mama mea. Mă rog dimineața,
seara și înaintea oricărui concurs. Casa mea e frumoasă, pe trei
nivele, și am un mic paradis al meu. Am, spre exemplu, o cameră cu
trofee sau o cămăruță cu dulcețuri, acestea fiind piesele de
rezistență. Să știi că eu le fac din prune, piersici, mere și am
făcut chiar și vișinată. În curte am cinci pomi fructiferi, pentru
că mi-am zis la un moment dat că sunt prea mulți brazi prin zonă.
Știi cum sunt americanii… își pun în curte brazi, dar n-au pomi
fructiferi. Dar acum ia să-i vezi pe vecinii mei ce bucuroși sunt
când le dau peste gard o sacoșă de mere ca să-și facă plăcintă
americană… (mândră)

Între
înot, golf și filme de dragoste

Pare că te-ai îndrăgostit de America
definitiv…
N-am ales America de fițe, ci pentru că am realizat că de-acolo
(după ce am fost pentru prima dată în 2001) aș putea scoate
rezultate importante. Să nu crezi că nu mi-e dor de Piatra Arsă, de
Băile Felix, de Snagov, de fiecare părticică de acolo, de lume, de
trasee, dar pur și simplu nu sunt zonele potrivite pentru
pregătirea de maraton. În țară te poți antrena pentru specialități
de până la 10 km, dar ca să faci antrenament pentru concursuri la
un nivel foarte înalt, ai nevoie de șosea și de altitudine. Mi-am
dat seama cel mai mult de acest aspect atunci când conștientizam la
concursuri că adversarele mele zburau, iar eu înotam.

Apropo, știi să înoți?
(pe un ton convingător) Da, da, cu vestă de salvare (râde).
Adevărul e că nu știu să înot și niciodată n-am reușit. Când eram
mică, mă băgam cu copiii în râul Gilort din Turburea natală, dar
apa îmi venea până la genunchi, mai erau zone cu apă mai mare, dar
fiind curgătoare, n-am mai apucat să învăț. Pe urmă… eu am mai avut
timp? Dar să știi că anul acesta am fost într-una dintre cele mai
frumoase vacanțe pe care le-am avut vreodată. Am fost chiar la
pescuit în larg.

Unde? Cum?
Mi-am petrecut prima parte a vacanței în Mexic, la Puerto Vallarta,
cu prietenii mei din Erie și chiar am reușit să merg să călăresc pe
plajă. Nu mă mai urcasem de când eram mică, de la 8-9 ani, pe un
cal. Mi-a fost puțin frică, dar cineva ținea calul de hățuri și mă
tot întreba: „Merge? Merge?” Până a luat-o calul la fugă și m-a
lăsat singură. Mi-a sărit inima puțin din stânga-n dreapta, dar
n-am început să plâng în pumni.

La ce-ți fuge mintea atunci când te gândești că vei renunța la
atletism?
Aș vrea să încerc să joc golf! Da, da… nu râde, pe bune!
În 2005, când am fost pe terenul de golf al universității noastre
din Boulder, eu nimeream cel mai bine mingea de golf, iar Rafael și
Vali (n.r. – Tomescu) chiar erau contrariați. Ei se supărau, eu
loveam perfect și așa mi-am descoperit o nouă pasiune. De atunci nu
am mai avut timp să mă perfecționez, dar pasiunea pentru golf nu
m-a părăsit niciodată!

Ce ai alege între atletism și golf?
Filmele. Sunt în zodia Vărsător și fiind o persoană mai romantică,
îmi plac foarte mult filmele de dragoste. Cele cu Olivia Newton
John și John Travolta, superproducția Titanic mă înduioșează de
fiecare dată și, mai ales, mai ales… Dirty Dancing! Patrick
Swayze a fost un actor fenomenal, iar povestea lui e de-a dreptul
tulburătoare. Pe măsură ce boala i se agrava, spre finalul vieții
(n.r. a murit la 57 de ani, în 2009, răpus de un cancer
pancreatic), pe un post american, am văzut niște imagini mișcătoare
în care soția lui, Lisa Niemi, cu care era împreună de la vârsta de
18 ani (n.r. – Lisa avea 14 – s-au întâlnit la lecții de dans), l-a
luat pe Patrick în afara orașului, la o casă de-a lor de vacanță,
și i-a readus zâmbetul pe buze. Cum? L-a dus la herghelie, a
călărit și parcă a simțit din nou că i-au revenit grația,
mobilitatea, latura artistică și cheful de viață pe care i le-am
descoperit cu toții în Dirty Dancing. M-a impresionat mult acel
reportaj și mi-a întărit convingerea că dacă nu ai sănătate,
degeaba ai bani și altele… Sănătatea e cea mai importantă.

(discuția de la masă se apropie de sfârșit)
Uite, că tot îți spuneam de sănătate, am stat jumătate de oră
într-un loc și acum mă ține nervul sciatic drept. Am fost la mai
mulți doctori și nu se știe exact ce am. Dar am un mesaj pentru
toți românii: „Aveți încredere în mine și în continuare! Cea care
v-a uimit în 2008 nu vă va dezamăgi nici la anul!”.