La 44 de ani, Constantina Diță a debutat pe un traseu pe care nu mai alergase vreodată. Aproape de casă. La umbra unor copaci bătrâni. Cu desene pe asfalt. Printre vănzători de vată pe băț. Printre cicliști supraponderali. Printre exemplare canine ținute sau nu în lesă. Și printre alți alergători care-și oxigenează plămânii și își tonifică musculatura în fiecare dimineață. Parcul Tineretului din București camuflează un lac. Cea mai de preț sală de sporturi din România, Sala Polivalentă. Și un asfalt ce poate deveni terenul visurilor fiecărui iubitor de mișcare.
Constantina, cât stai în România? Voi sta în România aproape două luni, până pe 19 august. Vara aveam Campionatul Mondial, Campionatul European sau Jocurile Olimpice, de aceea în trecut nu reușeam să ajung în România vara. Dar acum, de când am terminat cu campionatele Mondiale sau Jocurile Olimpice, vin cam în fiecare an acasă, în România.
Vacanță înseamnă stop alergare? Alerg în continuare, cam patru zile pe săptămână. Nu mai fac ce făceam înainte, fac cam 10-12 kilometri pe zi, dar vreau să îmi iau câte o zi liberă de fiecare dată între cele două zile în care fac antrenament. Uneori îmi ies trei zile, alteori patru zile, depinde cum vine săptămâna. Dar fac mișcare. Am avut o perioadă în care nu am făcut mișcare, anul trecut, după Campionatele Naționale, pentru că am fost foarte supărată având în vedere că am alergat puțin slăbuț, mă așteptam să alerg mai tare. Dar asta este, probabil vârsta își spune cuvântul și cu oboseala de pe drum – venisem doar cu două zile înainte de Campionatul Național și nu mai sunt cum eram la 30 și ceva de ani când puteam să vin și cu o zi înainte de concurs și să alerg.
„În Statele Unite aleargă și copiii de 5 ani, și bătrânii de peste 90 de ani”
Ai venit în București și ai ales ca loc de relaxare și alergare Parcul Tineretului. De ce? Toată lumea îmi spunea că este foarte aproape Parcul Tineretului de apartamentul meu, dar niciodată nu am ajuns acolo. Veneam acasă câteva zile în București și mergeam pe malul Dâmboviței. Dar acum, tot spunându-mi-se că Parcul Tineretului este foarte aproape, cu o zi înainte de a face alergarea, am mers pe jos până în parc și am văzut că într-adevăr, parcul se află la opt minute, zece minute de mers pe jos. Ieri am făcut alergare până la parc și am continuat alergarea în parc. Am dat de lac… nici nu știam că există lac în Parcul Tineretului. M-a încântat. Parcul are trei kilometri, măsurat din sută în sută de metri, un aer foarte curat. Am văzut lume foarte multă în parc, a fost puțin prea cald pentru mine, era o oră destul de târzie, trei după-amiaza, este foarte cald atunci și nu prea am făcut antrenamente după ora 12 până acum. Dar totul s-a terminat bine, am terminat mișcarea, a fost ca o înviorare în România.
În România vedem tot mai mulți pasionați de alergare. Crezi că și rezultatele obținute de tine și de colegele tale de generație au avut un rol esențial în decizia celor care participă la nenumărate crosuri, semimaratoane și maratoane? Mă bucur foarte mult să văd atât de mulți oameni care fac mișcare la noi în țară. Înainte mă întorceam în țară și nu vedeam pe nimeni pe marginea străzii sau spre Snagov… nu vedeam nici un fel de antrenament, nu vedeam pe nimeni să facă mișcare. Acum, văd că din ce în ce mai mulți oameni fac mișcare și mă bucur. Mișcarea este pentru sănătate, faci mișcare pentru a fi sănătos. Eu le doresc să continue să facă mișcare, pentru că mișcarea este sănătate. Se vede că în România sunt din ce în ce mai multe competiții, de la probele cele mai scurte, până la probele cele mai lungi și sunt participanți de la tineri până la vârstnici, exact cum se întâmplă și în străinătate. În Statele Unite, de la copiii de cinci ani până la cei de 90 de ani, chiar și mai mult, aleargă și fac mișcare.
Elixirul tinereții pentru americani. „Am doi vișini în curte, pe care i-am sădit chiar eu și în fiecare an fac vișinată. Trei damigene de 5 litri. Nu se termină niciodată de la un an la altul”
Într-un interviu acordat anul trecut pentru ProSport spuneai că vecinii tăi americani sunt seduși de bucatele românești pe care le prepari? Cu ce îi mai răsfeți? Cu o lună și jumătate în urmă, băiatul meu Rafael a absolvit liceul. Am avut doar mâncare românească, iar americanii au fost extrem de surprinși, le-a plăcut foarte mult. Eu duc din România în Statele Unite vișinată. Am doi vișini în curte, pe care i-am sădit chiar eu și în fiecare an fac vișinată. Colegele mele Nuța Olaru și Anuța Cătună se ocupă de beci, luau vișinată și îi invitau pe toți să guste. Americanilor le place mâncarea tradițională românească și chiar și băutura. Fac trei damigene de 5 litri. Nu se termină niciodată de la un an la altul, rămâne întotdeauna pentru că eu nu beau atâta vișinată, mai dau și vecinilor.
2 ore 21 de minute și 30 de secunde e recordul național la maraton stabilit de Pușa la Chicago (2005)
42,195 km conține proba de maraton
Ți s-a propus să concurezi și pentru SUA. De ce n-ai făcut-o? Ai fost vreodată nehotărâtă în privința opțiunii tale? Niciodată nu am fost în cumpănă când mi s-a propus să alerg pentru Statele Unite ale Americii. Am spus de la început că „nu”, voi continua să alerg pentru România, până la sfârșitul carierei mele. Foarte mulți mi-au spus că nu mă gândesc la cât de mulți bani aș putea câștiga dacă aș alerga pentru America. Într-adevăr, nu m-am gândit la bani, m-am gândit că sunt româncă, am vrut să îmi termin cariera ca româncă, alergând pentru România.
Cursa din Beijing, refăcută pentru cititorii ProSport
Ne imaginăm că ești pe scara avionului, imediat după aterizarea în Beijing, în 2008. Continuă tu de aici… Când am ajuns în China, ne-am dus cu trei zile înainte de startul competiției. Când am ajuns în aeroport, ploua torențial afară, ne-am urcat în mașină… nu vedeam la un metru în fața mașinii și Vali (n.r. Tomescu) mi-a zis: „Pușa, ăsta este noroc!”. I-am răspuns „Să te audă Dumnezeu să fie noroc!”. Atunci am zis la început că Vali glumește, dar iată că s-a adeverit, am avut noroc, căci numai Dumnezeu ne-a dat acest noroc să câștigăm acea medalie la Jocurile Olimpice. A fost un lucru extraordinar și va rămâne pentru totdeauna. Vali a fost cu mine pe traseu până la kilometrul 27. În momentul în care eu am făcut evadarea din grup, el mergea împreună cu mine, în față, apoi rămânea în urmă pentru a vedea la ce distanță se află urmăritoarele. Îmi spunea tot timpul: ai 10 secunde față de pluton, ai 25 de secunde de pluton. Când am ajuns la kilometrul 27, am văzut că nu îmi mai spune nimic. M-am uitat în lateral și nu l-am mai văzut. Apoi, după terminarea cursei am aflat că a fost oprit de poliție pe traseu și nu i-au mai dat voie să continue cursa. Sigur, adversarele mele au crezut că nu voi rezista până la final, dar nu au ținut cont de un amănunt: prima parte a maratonului s-a mers foarte încet. Am trecut 1 oră 15 și ceva de semimaraton, ceea ce noi, în cursele mari, trecem la o oră 08, 09. A fost o diferență de șase, șapte minute.
Spune-mi ce s-a întâmplat cu evadarea. De ce nu a venit nicio adversară după tine? Ele au crezut că nu voi rezista până la capăt dacă am evadat din pluton. Dar atunci când pleci pe a doua parte, după ce prima parte ți s-a părut ușor… bineînțeles că o să ții până la capăt. Eu am fost fost foarte surprinsă că nu m-a urmărit nimeni. Nici Paula Radcliffe, nici chinezoaica Zhou, nici Catherine Ndereba, care a venit pe locul doi. Am fost foarte surprinsă că nu m-a urmărit nimeni. De obiciei, atunci când cineva evadează din pluton, ele urmăresc imediat acea persoană, indiferent dacă se taie la final sau nu, ele urmăresc acea persoană. Dar de data asta nu m-au urmărit pe mine. Am avut noroc, a fost norocul meu, am câștigat eu și au pierdut ele. La kilometrul 40 am avut emoții. Am avut foarte multe curse mari – Maratonul de la Chicago, sau la Londra, unde am luat bătaie în ultima parte, am luat bătaie chiar și pe ultimii 400 de metri de la o concurentă. Asta a băgat în mine o spaimă tot timpul, ca nu cumva să pierd. Am luptat până la kilometrul 40 să nu pierd medalia de aur, apoi să nu o pierd după ce am trecut de kilometrul 40. Eu deja nu mai mergeam la maxim, pentru că pierdeam foarte mult timp întorcându-mă în spate să verific plutonul. Plutonul… îl știam în spate, dar nu știam la ce distanță este. Pe ultimii 800 de metri, cu 800 de metri înainte de intrarea în stadion, am avut o întoarcere în literă de „U” și abia acolo am văzut distanța dintre mine și plutonul al doilea, o distanță de 300 de metri. Atunci m-am relaxat puțin și am zis „medalia de aur este a mea”. Evident, tot am continuat să alerg, pentru că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla, finișul este după ce ai trecut linia de sosire. Dar întotdeauna competiția se termină după ce treci linia de sosire. Mi-am zis că o să alerg și o să alerg în forță până în momentul în care trec linia de sosire, când eram sigură că medalia de aur este a mea.
Ce ai simțit în momentul Intrării pe stadion? Nu-mi venea să cred. Pur și simplu nu îmi venea să cred că am ajuns în stadion și câștig medalia de aur, nici că sunt atât de mulți oameni pe stadion, dimineața. M-a impresionat foarte mult. De obicei, la concursurile de maraton nu sunt atât de mulți spectatori, atâția oameni în stadion. Dar la maratonul de la Beijing au fost 90.000 de oameni, peste 90.000 de oameni… asta m-a impresionat extrem de mult. Aplauzele lor îmi dădeau fiori. Îmi venea să plâng din ce în ce mai tare. Nici nu pot descrie…
La final părea că încă mai ai forță să mai parcurgi câțiva kilometri… Am făcut un tur de stadion la final cu prosopul, pentru că încă nu luasem drapelul României Dar deja îmi simțeam brațele… eu trag foarte mult cu brațele în cursă și deja simțeam cum mă lasă brațele și nu mai puteam să mai țin prosopul sus. La picioare încă eram ok, dar brațele mă lăsau de la cât am tras. Apoi am făcut și a doua tură de stadion cu tricolorul României.
„Talente avem în România, dar nu știu ce se întâmplă, pentru că timpii pe care se aleargă în maratoane, sunt foarte slabi”
Cum ți-a schimbat viața aurul din Beijing? Și din punct de vedere financiar… Ai mai avut timp pentru tine, pentru familie? Ți s-au deschis noi orizonturi? Desigur, după o medalie de aur câștigată la Jocurile Olimpice ți se schimbă puțin viața. Nu ca persoană, dar puțin din punct de vedere financiar. Am fost foarte ocupată, am călătorit foarte mult, am fost invitată în foarte multe țări și nici nu am putut să fac față tuturor competițiilor la care am fost chemată. Acolo unde am mers însă, am fost cu plăcere și mult mai relaxată pentru că deja aveam medalia de aur și trăgeam în continuare să alerg bine la competiții, dar oboseala deja își spunea cuvântul și nu prea îmi dădea voie să și alerg bine la competiții și să și călătoresc foarte mult. Ce m-a ambiționat foarte mult după titlul olimpic a fost faptul că am vrut să mai fac o Olimpiadă. Am reușit să o fac. Din păcate am concurat puțin accidentată și nu m-a avantajat traseul, fiind foarte multe curbe pe traseu, au fost 104 curbe pe traseu și asta nu m-a avantajat deloc. Ce m-a dezamăgit cel mai mult după cursa olimpică din 2012 (n.r. – loc 84) a fost că nu am alergat la valoarea la care eu m-am antrenat. Înainte de Londra, am alergat în primăvară două ore și 32 de minute, pentru a mă califica la Jocurile Olimpice, iar la maratonul de la Olimpiadă am alergat doar două ore și 41 de minute. Asta pe mine m-a derutat puțin și am fost un pic dezamăgită pentru că m-am antrenat mult mai tare pentru Jocurile Olimpice, pentru că am vrut să arăt că încă se mai poate să fac un rezultat bun. Dar, nu am prins ziua… Să știți că maratonul este foarte greu. Poți să te antrenezi foarte bine, să fii cel mai bun atlet mondial, de exemplu Paula Raddcliffe care avea doar timpi extraordinari, câștiga foarte multe maratoane de top mondial cum ar fi Londra, Chicago, are cel mai bun timp două ore 15 și mă așteptam să câștige Olimpiada, dar niciodată nu a prins ziua perfectă… se antrena foarte mult, foarte bine, dar nu a prins ziua perfectă la Jocurile Olimpice. A încercat de câteva ori să ia medalie la Jocurile Olimpice dar nu a reușit. De asta spun… eu la Londra… problema nu a fost că nu eram bine pregătită, dar nu am prins ziua. Uneori se întâmplă și asta în timpul unui maraton.
Tu, Lidia Șimon, Nuța Olaru, Luminița Talpoș, Anuța Cătuna și alte fondiste valoroase ați format o generație extrem de puternică. Ai identificat anumite sportive care pot prelua ștafeta de la voi? Talente avem în România, dar nu știu ce se întâmplă, pentru că timpii pe care se aleargă în maratoane, sunt foarte slabi. Dacă acum alergi două ore 42, două ore 45, nu te vezi nicăieri în lume. De exemplu, eu am alergat două ore 41 la Jocurile Olimpice și am venit pe locul 84. Nouă trebuie să ne spună timpii. Talente avem, dar nu avem timpi. Nu avem cu cine concura ca și timp în lumea sportului, în maratonul mondial. Nu știu ce se întâmplă. Am avea câteva atlete – Liliana Danci este o fată cuminte, o fată de viitor, dar trebuie să și demonstreze. Degeaba alergăm multe curse, dacă nu o facem la o valoare foarte înaltă. Trebuie să participăm la un Campionat Mondial, dar cu un rezultat foate bun. Nu putem merge la un Campionat Mondial și să venim pe locul 100, mai ales că acum ele sunt foarte tinere.
31 de ani au trecut de când Constantina Diță s-a apucat de atletism
86 e locul pe care campioana olimpică din 2008 s-a clasat la JO 2012 de la Londra
„Mi s-a propus să revin în România, dar am refuzat. Poate mă voi întoarce, nu se știe…”
Pentru cei care își întrețin săptămână de săptămână pasiunea pentru alergare ce recomandări le-ai face? Nu trebuie să alerge niciodată dacă nu au făcut mișcare înainte. Trebuie să aibă o viață cât mai strictă, chiar dacă nu faci sport de performanță, dar și ca să faci sport de masă sau jogging, tot trebuie să fii atent la ce mănânci. Apoi, în dimineața competiției, trebuie să mănânci foarte puțin, cu trei ore înainte de competiție, pentru ca mâncarea să aibă timp să se digere. În timpul cursei trebuie să se rehidrateze, este foarte important. Trebuie să folosească băuturi sportive, pentru rehidratare în timpul cursei. Pe mine asta m-a ajutat tot timpul foarte mult. La toate punctele de hidratare trebuie să își pună băutura personală, pe care o folosește. La antrenament, la alergarea în parc, trebuie să aibă în permanență sticla alături, pentru a se putea rehidrata în timp ce aleargă.
Ți-a propus cineva din România să vii să conduci un club, să fii antrenor sau să lucrezi într-un organism sportiv? Mi s-a propus să revin în România, dar am refuzat, pentru că pentru mine acum important este copilul. Am refuzat oferta care mi s-a făcut și am spus că după ce îmi voi vedea copilul cu facultatea terminată, poate mă voi întoarce, nu se știe niciodată. Mai ales că eu aici am crescut, aici am familia, în Gorj am început să fac sport și cu mare plăcere mă întorc de fiecare dată în România. Mi-ar plăcea să mă întorc, să fac ceva pentru România.
În perioada în care nu ai fost în România, s-au produs schimbări în sportul românesc. Gabriela Szabo e noul ministru al Tineretului și Sportului, iar Alin Petrache e noul șef al COSR. Care crezi că va fi rolul lor în îmbunătățirea mediului în care performează sportivii României? Gabriela Szabo și Alin Petrache sunt doi oameni foarte buni, cu foarte multe cunoștințe, ceea ce este foarte important. Gabi participă la foarte multe conferințe, foarte multe competiții în străinătate, este foarte important pentru țara noastră să cunoști lumea, să vorbești cu lumea din alte țări despre atletismul din România și ei desigur despre atletismul din țara lor. Eu cred că Gabi o să facă o treabă foarte bună la Ministerul Tineretului și Sportului, și Alin la fel, la Comitetul Olimpic șl Sportiv Român. Sunt doi oameni tineri și ambițioși și le urez mult succes.
Mesaj de la o campioană: „Îi doresc Simonei Halep să ajungă numărul 1 în circuit”
Se vorbește mult pe această temă, iar fiecare român stabilit în Statele Unite are un alt top. Pentru tine care e sportul numărul 1 în SUA? Cred că numărul unu în Statele Unite va rămâne fotbalul american, apoi va fi baschetul. Cred că soccer-ul va fi după baseball, în fața hocheiului. Cred că va fi cam al patrulea sport. Acum americanii fac din ce în ce mai mult soccer, foarte mulți copii merg de la vârste foarte fragede la fotbal, fac fotbal. Cred că se va dezvolta din ce în ce mai mult și în cel mai scurt timp vom vedea o echipă puternică a Statelor Unite ale Americii.
Și dacă nu ar fi aceste sporturi? Tu la ce te-ai uita? M-aș uita la tenis. Îmi place foarte mult tenisul. O felicit pe Simona Halep, o jucătoarea tânără și ambițioasă. Se vede ambiția unde te poate duce. Numai cu talent, nu poți ajunge în topul mondial. Ea este o fată ambițioasă. Am urmărit-o la câteva meciuri și îi urez în continuare multă baftă! Și sper să ajungă numărul unu, așa cum și eu îmi doream și cred că și ea visează la acest lucru. Tenisul va fi primul lucru la care m-aș uita la televizor, dacă nu ar fi atletism, apoi baschetul, fotbalul european, soccerul cum zicem noi, și la baseball nu prea mă uit, nici la hochei. Simona este o fată talentată, dar fără ambiție și fără muncă nu faci nimic. Cred că părinții ei au făcut foarte multe sacrificii pentru ca Simona să ajungă aici. Ca orice copil, cred că are și ea un vis, să ajungă pe locul întâi, în clasament. îi doresc multă baftă să ajungă acolo. Cred că are un program foarte strict, muncește foarte mult, are ambiție și asta spune tot. Mă bucur pentru ea că a ținut acolo în top tot timpul, asta înseamnă un sportiv adevărat – să fii tot timpul acolo, nu o dată ești jos și o dată sus. Și eu am avut aproape opt ani în care am fost între primele trei pe competițiile mari, în lume. Am fost tot timpul la două ore 22 de minute, două ore 23 de minute, nu m-am dus să alerg două ore 40 de minute. Un sportiv de mare valoare se vede după cum stă în top, la același nivel.
„De la kilometrul 37 poți să începi să spui că dacă >”
Constantă ai fost și tu. Dar cum ai putut să treci peste acele punct psihologice caracteristice maratonului? La noi, în cursa de maraton, punctele moarte sunt după kilometrul 30. Între kilometrii 30 și 40. De la kilometrul 37 poți să începi să spui că dacă „am rezistat până acum, mai rezist încă 5 kilometri”. Dar trebuie să fii foarte tare, trebuie să fii foarte puternic ca mentalitate și să crezi foarte mult că poți depăși acel moment dificil. Am avut multe momente moarte, cum spunem noi în atletism, în care am cedat și am realizat că am greșit, dar era prea târziu.
Când ai cedat? Chiar la Jocurile Olimpice de la Atena, din cauza căldurii, pentru că era foarte cald, iar noi nu ne așteptam la asta. La kilometrul 30, am cedat, m-am oprit, a început să îmi curgă sânge pe nas. Din cauză că puneam apă rece, iar afară era foarte cald am început să fac frisoane în timpul cursei și a trebuit să mă opresc. Mă aflam în plutonul de trei, eu, Noguchi și Paula Radcliffe și eram foarte bine pregătită, dar temperatura nu m-a ajutat și am cedat un pic. Am mers aproape un kilometru așa și când m-am dezmeticit, mi-am dat seama că nu se poate, sunt Jocurile Olimpice, trebuie să continui, să duc cursa până la capăt. Am început din nou să alerg și am terminat cursa pe locul 19, chiar și dacă m-am oprit. Am avut mai multe puncte moarte în carieră, dar mi-am zis că sunt puternică și m-am pregătit pentru această competiție și trebuie să duc cursa până la capăt.
Mulțumesc și vacanță plăcută în România! Mulțumesc și eu.
Maratonul Internațional Raiffeisen Bankdesfășurat în perioada 4-5 octombrie 2014 include un maraton, un semimaraton, o cursă populară de 2,9 km. Copiii au rezervate curse mai scurte de 800 de metri, pentru categoria 5-8 ani, de 1,5 km, pentru categoria 9-12 ani, precum și o inedită întrecere de 800 de metri „Jogging în scutece”, de împins cărucioare pentru părinți.
FOTO: Victor CIUPULIGĂ‚
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER