INTERVIU cu cel mai bun tată. Alex Zamfir aleargă pentru construirea unui spital de oncologie pediatrică. „La nervi, unii oameni dau cu pumnii în pereți. La nervi, mie îmi vine să o iau la fugă”. Drama care a declanșat proiectul

de Alexandra BOLEAC

Alex Zamfir vorbește pentru ProSport despre cum a luat naștere Asociația 1leu și despre campania Alerg pentru Spitalul Copiilor (primul centru medical independent de oncologie și hematologie pediatrică din România). „Sportul a fost doar un pretext care mi s-a potrivit mie”. „...am avut suficient bulan încât să mă nasc, să traiesc pâna la aproape 40 de ani sănatos și daca am avut bulanu’ ăsta cred că am câteva datorii pe acest pământ. Una dintre ele este să mă bucur de ceea ce am și să nu mă plâng non-stop iar a doua să încerc să fac ceva indiferent că-mi iese sau nu…”

• Alex Zamfir (voluntar, membru fondator, responsabil PR al Asociației 1 Leu) a acceptat să vorbească despre Asociația 1 leu și despre proiectele frumoase pe care le-a făcut în cadrul acesteia.
• În viața de zi cu zi Alex se distrează pe blogul său celmaibuntata.ro, are grijă de propria firmă de advertising, iubește sportul (e fost jucător de baschet) și îi place să-i ajute pe cei mai puțin norocoși.
• Are visuri mărețe, este un optimist convins și crede că lumea ar putea să fie mai bună dacă fiecare dintre noi am contribui la asta. Se simte dator față de univers, este bucuros și totodată se crede norocos pentru faptul că s-a născut sănătos și astfel vrea să întoarcă binele pe care l-a primit.

„…Dacă aș ajunge la sfarsitul vieții și m-ar întreba lumea ce-am făcut, aș putea să spun ca nu prea am facut nimic, pe când dacă mă chinui să fac chestia asta indiferent dacă îmi iese sau nu și totuși sper să îmi iasă la un moment dat, pot să zic că am încercat alături de alți oameni să construim un spital și uite ca ne-a ieșit...”
Alex aleargă pentru a-i ajuta pe alții și spune că sportul a fost doar un pretext în demararea acestor proiecte frumoase. Un pretext care i s-a potrivit perfect. Sunt oameni care de nervi ..au tendința să dea cu pumnii în pereți, la mine prima senzație este să o iau la fugă la propriu, să-mi pun echipamentul și s-o iau la fugă…”
Din optimism și din pasiune pentru sport s-a născut și Asociația 1 leu. Și cum binele nu se face de unul singur, Alex are alături câțiva prieteni cu suflet la fel de bun ca al lui care se implică trup și suflet în proiectele asociației. Într-o postare pe blogul sau, Alex a amintit că și în 2017 aleragă pentru spitalul copiilor. Într-o zi de miercuri, ProSport l-a invitat pe Alex la o cafea și l-a luat la întrebări.

Alex, cum a luat naștere acest proiect?
Ca să îți povestesc cum a luat naștere proiectul cu „1leu”… trebuie să mă duc cu un an și jumătate în spate, când am citit pe HotNews o știre despre un copil de șase luni bolnav de cancer. În vremea respectivă Mark, băiatul meu, avea aproape doi ani, am citit știrea și am simtit că trebuie să fac ceva. Pentru mine a fost panică în momentul ăla. Singurul lucru pe care știam să îl fac… sau mai bine zis care îmi plăcea să îl fac… era să alerg!

Și ce-ai făcut?
Și atunci am zis OK! Pot să mă apuc eu să alerg de nebun sau pot să încerc să îl ajut pe acest copil, Petru. Am organizat o alergare care s-a numit „Alerg pentru Petru” în care am strâns vreo 8.000 de euro. I-am trimis banii, Petru fiind la vremea respectivă cu mama lui internat în Germania. Asta se întâmpla prin iunie 2013. Viața a mers înainte până în februarie 2014 când, din păcate, Petru a murit…

Ce-ai simțit atunci?
Când Petru a murit… pentru mine a fost printre puținele dăți când am simțit că viața mi-a tras cu percuta în față și nu mai știu cum să mă ridic. Pentru că și eu ca majoritatea oamenilor am simțit până în acel moment că sunt special, că sunt pus pe acest pământ cu un scop anume și că dacă eu mă implic într-un proiect n-are cum să nu iasă bine. Când am văzut că deși m-am implicat Petru a murit, a fost groaznic și am zis de atunci că nu mai vreau să mă implic în astfel de lucruri pentru că este mult prea dureros. Doar că la fel ca și în alte situații timpul are un fel foarte ciudat de a rezolva foarte multe din probleme noastre, cred că e un lucru bun pentru că probabil am înnebuni cu toții și atunci prin vara lui 2014 am reluat alergarile pentru diferiți copii.

Ce s-a întâmplat mai departe?
Până când în toamna lui 2014 mi-a scris o mamică, mama lui Tudor, acesta suferă de tetrapareză spastică, spunându-mi că a citit despre alergările pe care le făceam eu și rugându-mă dacă pot să o ajut în vreun fel pentru că ei trebuiau să mai strangă, la vremea respectivă 120.000 de RON din cei 70.000 de euro de care aveau nevoie pentru o operație în Turcia. Și am lansat campania „Da-mi un leu pentru Tudor” în toamna lui 2014 și în trei saptamani am strans 135.000 de lei doar cu o campanie lansată pe Facebook care este adevarat după aceea a fost preluată de un post de televiziune. Și a fost foarte frumoasă povestea pentru că dupa cei 120.000 de lei de care ei aveau nevoie, ceilalți bani, ei parinții lui Tudor i-au donat mai departe altui copil care avea și el nevoie de un diagnostic în Turcia. Și facând această campanie pentru Tudor, cu 1leu la sfârșitul lui 2014 în capul meu a fost în felul urmator, am două șanse, pot să mai organizez campanii cu „Dă-mi un leu pentru X sau Y” sau pot sa încerc să fac ceva mai mare. In 22 decembire 2014 m-am văzut cu un prieten, Eugen, care este doctor și i-am zis că vreau să facem un spital pentru copii cerând 1leu la oameni. Și prima și singura lui întrebare a fost: „Ai idee în ce te bagi?” Și eu i-am spus: „Nu”! Iar răspunsul lui a fost: „Perfect, hai s-o facem!” Astfel ca în februarie 2015 am lansat proiectul 1leu.org prin care ne propunem să strângem 4 lei de la fiecare roamân. Un leu la fiecare 9 luni, spuneam noi la vremea respectivă pentru că ne trebuie undeva în jur de 80 de milioane de lei ca să construim acest spital de oncologie pediatrică, un spital cum nu mai există în Romania la ora actuală. Nu ne dorim să îl construim și după aceea să îl donăm statului pentru că, din păcate, vedem ce se întămplă cu spitalele de stat din România. Noi vrem să construim spitalul, să-l dotăm la nivel de secol 21, Europa de Vest.

Alex Zamfir, alături de părinții săi

„Din păcate, am descoperit că românii nu au această vocație de donatori, să spunem că donează în momentul în care se întâmplă ceva punctual adică, ok uite asta este poza copilului care într-o saptămână moare daca nu donăm banii, astfel mult mai mulți oameni se aliază”

Care e cea mai mare dorință?
Ne dorim să construim nu doar un spital, ci să construim un loc în care de cum intri pe poarta lui să simți că ai venit să te vindeci. Adică să fie un loc în afara Bucureștiului, ca să putem să împădurim o mare parte din el, un spital în care să ai locuri de joacă în interior, săli de curs deoarece sunt copii care vor trebui să stea cateva luni internați, un loc în care atât parinții cât și copii să beneficieze de consiliere psihologică.

Ce impact crezi ca a avut acest proiect asupra celor din jur?
O sa îți răspund altfel la întrebare și nu o să fie neapărat un răspuns plăcut. Când m-am apucat de chestia asta, stând de vorbă cu niște oameni care au strâns mulți bani la viața lor pentru diferite ONG-uri, ei mi-au spus că e foarte important un lucru și anume dacă oamenii din țara respectivă au vocația de donator sau nu. Dar eu am zis că nici nu contează pentru că eu le cer un leu, oricine are să îmi dea un leu. Din păcate, am descoperit că românii nu au această vocație de donatori, să spunem că donează în momentul în care se întâmplă ceva punctual adică, ok uite asta este poza copilului care într-o saptămână moare daca nu donăm banii, astfel mult mai mulți oameni se aliază. Dacă încerci să faci ceva pentru comunitate… fie că e un spital sau o școală nimeni nu se implică. Încep cu din alea: „trebuie să facă statul, nu mă interesează”… Și tot așa…

Revenind la întrebarea mea…
Revenind acum la întrebarea ta, impactul asupra celor din jur cred că e unul legat de idee. Nu au încredere în ea, dar donează de rușine! Nu s-a întâmplat până acum să îi cer unui om față în față: „Dă-mi un leu!”… și să nu îmi dea. Organizând diferite evenimente în spațiul public, veneau cerșetori din zonă ca să zică ei: „Dă-mi și mie un leu!”. Și eu spuneam: „N-am cum să îți dau un leu, dar ai putea tu să îmi dai un leu!”. După care plecau, vedeau că noi chiar strângem bani și s-a întâmplat ca acei oameni ai străzii să vină să îmi doneze ei câte un leu. Însă cred că prea puțini din cei cărora le cerem acest leu au încredere că noi chiar vom face spitalul.

A strâns aproape 600.000 de lei. „La mine s-a dovedit că sunt genul care s-a născut talent și a murit speranță”

Câți bani ați reușit să strângeți până acum?
Aproape 600.000 de lei în doi ani de zile. Mult sub ceea ce ne așteptam noi. Dacă era simplu, probabil că o facea oricine dar din punctul meu de vedere, lucrurile stau în felul următor: Eu am o agenție de advertising și am acest blog, celmaibuntata.ro pe care scriu și mă distrez foarte tare dar când sunt cinstit cu mine însumi îmi dau seama că lucrurile astea nu contează. Dacă aș ajunge la sfârșitul vieții și m-ar întreba lumea ce-am făcut aș putea să spun ca nu prea am facut nimic, pe când dacă mă chinui să fac chestia asta indiferent dacă îmi iese sau nu și totuși sper să îmi iasă la un moment dat, pot să zic că am încercat alături de alți oameni să construim un spital și uite ca ne-a ieșit sau că ne-a ieșit o parte din el și alții au luat-o mai departe. Astfel pot să spun că n-am trăit degeaba pe acest pământ. Mi se pare important ca oamenii să facă chestia asta indiferent că le iese sau nu.

Dacă nu-ți va ieși proiectul?
Eu am o teorie respectiv că am avut suficient bulan încât să mă nasc, să traiesc pâna la aproape 40 de ani sănătos și dacă am avut norocul ăsta, cred că am câteva datorii pe acest pământ. Una dintre ele este să mă bucur de ceea ce am și să nu mă plâng non-stop iar a doua, să încerc să fac ceva indiferent că-mi iese sau nu. Cu toții ar trebui să încercăm să facem ceva și cred în aceeași măsură că dacă cu toții am încerca să facem ceva ar ieși mult mai multe proiecte misto pentru comunitatea noastră iar lumea ar fi un loc mai bun pentru noi toți.

Știu că ai jucat baschet, te gândești să implici și acest sport în viitoarele campanii?
Nu mai joc baschet acum, am jucat la nivel să spunem semi-profesionist, respectiv natională de juniori, după am jucat vreo opt ani la nivel de amatori  în diferite ligi inferioare din București și de câțiva ani n-am mai jucat baschet și nu mai simt nevoia să joc. Nu știu de ce, cred că pur și simplu mi-a ajuns. S-ar putea să fie și din cauza faptului că aveam, ca orice copil care face un sport de performantă, impresia ca la un moment dat voi fi foarte bun în domeniul ăla. La mine s-a dovedi că sunt genul care s-a născut talent și a murit speranță și am zis, ok mi-a ajuns, atâta baschet mi-a trebuit mie în viața asta. Nu-mi fac un obiectiv din chestia asta, s-ar putea să iasă ceva cu baschetul dar nu știu. Alergarea mi se pare mult mai simplă, adică am încercat să găsim o chestie care să fie simplă pentru oameni în măsura în care alergarea este doar un pretext. În București de exemplu sunt foarte mulți oameni care vin, atunci când organizâm noi alergarea în prima sâmbătă a fiecarei luni, doar să ne doneze bani fără să alerge. Și noi spunem că nu e o competiție ceea ce organizăm noi și nu e o distanță minimă pe care trebuie să o parcurgi. Nu e nimic, e doar un motiv să ne întâlnim și să încercăm să punem umarul la construirea spitalului.

„Mă duc în turele mele de parc, mă cert cu cine am de certat, în capul meu, dacă m-ar vedea cineva alergând aș fi foarte simpatic pentru că probabil dau foarte mult din cap”

De ce ai ales să ajuți prin sport?
Pentru că încă de când eram mic sportul a fost parte importantă din viața mea și sper să rămână tot timpul. Alergare pentru că de când n-am mai jucat baschet de performanță, alerg. Chiar stăteam să mă gandesc, cred că alerg, în mod constant (asta însemnând de 4-5 ori pe săptămână) de vreo 15 ani. Pentru mine alergarea este și o formă foarte misto și ieftină de terapie. Mă duc în turele mele de parc, mă cert cu cine am de certat, în capul meu, dacă m-ar vedea cineva alergând aș fi foarte simpatic pentru că probabil dau foarte mult din cap. În momente de frică, sau de nervi, unii oameni au tendința să dea cu pumnii în prereți, la mine prima senzație este să o iau la fugă, la propriu, să-mi pun echipamentul și s-o iau la fugă. După ce alerg reușesc să mă calmez și încep să găsesc soluții oricărei situații, fiind un optimist incurabil.

Nu e periculos uneori să fii prea optimist?
Nu știu dacă e un lucru bun sau nu, uneori par nebun dar ăsta sunt. Și am zis că dacă tot fac chestia asta atât de des și cu atâta placere m-am gândit să leg cumva alergarea de chestia asta. De aici plecând, pentru că între timp noi am făcut foarte multe proiecte, de exemplu am fost primii care le-am cerut oamenilor să ne doneze monede și am strâns, acum vreo doi ani, în București, o tonă de monede, într-o zi. De la sport am plecat și sportul a fost doar o cale, acum dacă va veni cineva care nu are legatură cu sportul dar vrea să ne doneze foarte mulți bani, nu aș avea niciun fel de problemă nici eu nici colegii mei din asociație. Sportul a fost doar un pretext care mi s-a potrivit mie.  

Îți mulțumesc și mult succes în tot ceea ce faci!
Mulțumesc și eu!

I