Omul zăpezilor! Povestea lui Vasile Boboș în Livigno. Între munca în alimentară și sprinturile pe gheață

Boboș (28 de ani) e specialist la 60 m, 100 m, 200 m, 400 m și ștafete 4×100 m și 4×400 m
În stațiunea de lux Livigno, dormea într-o cabană pe care plătea chirie 400 de euro
În magazinul în care muncea, a făcut de toate: de la manipulator marfă, la vânzător

ProSport vă prezintă un nou caz emblematic despre cum își tratează România campionii. Lipsiți de orice motivație financiară, mulți dintre ei ajung să-și caute împlinirea în alte țări. Cei mai mulți dintre aceștia nu mai revin niciodată în sport, dar există și oameni, pe care spiritul de aventură și imperativul datoriei îi fac să se antreneze la două capete.

Vasile Boboș e un tip care a muncit și a urât jobul lui în același timp. În două sezoane. Câte 7 luni pe an. Și-a dat jos maioul de campion, și-a pus pe cap o bonetă de vânzător, iar frigul și viscolul din Livigno, o stațiune de lux de la granția Italiei cu Elveția, nu i-au zădărnicit ascensiunea. Mânat de un elan feciorelnic, a ales să-și împingă la maximum limitele. Nu l-a cuprins vreodată vreo urmă de disperare și de fiecare dată s-a întors în țară, a concurat în sezonul de vară și a prins podiumurile de naționale.

Vasile, cum ai început atletismul?
Din greșeală! Au venit profesori de la Liceul Sportiv din Cluj să facă o selecție la noi la școală și ne-au zis dacă vrem să venim să dăm probe. Și am ridicat și eu mâna. Eram în clasa a patra și făceam  cam toate probele posibile până în 800 m. Calitatea mea principală era viteza și ulterior m-au chemat și la fotbal, la Universitatea Cluj. Dar pentru că aveam doar 1,40 m înălțime, după doar doi ani m-au dat afară! Am continuat cu atletismul și după alți doi ani, când deja mă înălțasem la 1,72 m m-au chemat din nou, dar n-am mai vrut eu să mă duc.

Când ai simțit că îți vei face o carieră din atletism?
Scânteia a venit pe la juniori 3. De la acea vârstă am început să alerg cu seniorii proba de 300 m și atunci mi-am și rupt mâna înainte de Naționale. Făceam schimburi de ștafetă și am călcat pe greșit pe călcâi și am căzut pe mână. La ștafetă trebuie să fii atent, sunt foarte multe brânciuri la schimb, la 4×100 m trebuie să exersezi mult, să știi cum să pleci. Dacă vine mai obosit colegul și tu pleci foarte tare, el nu te va mai prinde.
„polonezii și rușii cumpărau băutură de 1.500 de euro”

Unde ai început?
În Cluj, pe stadionul vechi, majoritatea porțiunilor de pistă erau în paragină, pista era umflată, mai veneau elicopterele de la Smurd și decopertau pista, pentru că aterizau direct pe ea.

Ai suferit  accidentări grave?
Accidentări grave nu, dar am suferit două hernii de disc din cauza  halterelor. Halterele sporesc capacitatea musculară, forța în impulsie, glezna devine mai tare, ligamentele de la genunchi se oțelesc. Am mai vrut să mă las din cauza unor accidentări rapide, nu erau grave, dar apăreau înainte de competiții și le ratam, nervii erau întinși la maximum în perioada aia. Dar m-am antrenat și în Italia.

Unde? De ce?
Am lucrat într-o alimentară, într-o stațiune de schi din Alpi, am ajuns acolo prin sora mea. Am mers pentru că mi-am zis să mă antrenez o săptămână la munte în stațiunea Livigno, si după ce am am ajuns acolo mi s-a oferit un post să lucrez. Venituri nu aveam și am zis de ce nu!? Am lucrat 7 luni. De dimineață până la amiază și mergeam și la antrenament când aveam pauza de masă. Livigno e o stațiune de schi, iar eu alergam doar pe șosea. Iarna sunt – 20 de grade Celsius ziua și -30 de grade Celsius noaptea. Pe asfalt era tot timpul gheață, dar nu m-am accidentat niciodată. Livigno se află lângă St. Moritz și vin ruși și polonezi plini de bani.

Colegii din alimentară știau că ești sportiv?
Nu le-a venit să creadă, nici șefului meu, dar le-am explicat că am nevoie de bani. Lucram și mă antrenam în intervalul  13:00-14:00. Apoi ieșeam seara la 8 și mă duceam până la 9:30 la sală. În afară de duminică, lucram în fiecare zi. În alimentară erau de toate și magazinul era cam un sfert dintr-un hipermarchet de la noi. Aveam produse de tot felul pentru că e stațiune cu magazine duty-freee și se află între Elveția și Italia. Toate erau ieftine!

Practic ce făceai?
De toate! De la manipulator marfă – luam produsele și le puneam pe raft – până la casier! În câteva luni am învățat și limba italiană și limba germană! Veneau polonezii, rușii și cumpărau coniac și whiskey de 1.500 de euro. Pentru că totul era în sistem duty-free, o sticlă de whiskey era la jumătate din preț.

Cât de avantajos era salariul?
Degeaba n-am muncit! Am avut un salariu mulțumitor, am putut să mă motivez, când ai bani în buzunar, mergi să faci de plăcere antrenamentele, te relaxezi practic, doar că e greu sa fii autotdidact. Dar eu am trecut pe la mai mulți antrenori și mi-am dat seama cu ce mă simt bine și cu ce nu. Apoi, de ambele dăți, am venit în țară vara, am prins Cupa Europei și am urcat și pe podium la diferite probe ale Naționalelor și ale Campionatelor Internaționale ale României. Deci pot să spun că a fost eficient. Mai ales că am învățat să fac și altceva în afară de atletism. Am trăit într-un mediu plin de bogătași.

Atletismul românesc? Mi se pare că totul e la fel, nu s-a schimbat absolut nimic, i-am prins și perioada domnului Mărășescu, și perioada domnului Titi Mihail, și pe cei care sunt acum. Nu s-a schimbat nimic
Vasile Boboș

Îmi place să alerg cu ochelari de soare. Nu văd stânga-dreapta, e mai bine, mai ales la 100 m. Port ochelari de schi Uvex
Vasile Boboș

Pe Michael Johnson îl urmăream de când eram mai mic. Alerga un pic robotic, un pic ciudat, dar eficient
Vasile Boboș

„În cabana în care dormeam erau -10o C”

Vasile s-a întors în România pentru a-și vedea mama
A prins-o în viață doar pentru două săptămâni

Unde locuiai?
Într-o cabană în care noaptea era înghețat pentru că temperatura cobora la -10 grade Celsius în interior. Dormeam cu bluză, cu egări și aveam o aerotermă care mergea non stop. Degeaba! Dădeam 400 de euro pe lună, era cea mai ieftină și cred că era construită acum un secol. Nopțile n‑aveam cum  să le pierd. N-am pierdut niciuna în 7 luni pentru că la 7:30 trebuia să mă trezesc. Într-o dimineață, când nu mi-a pornit mașina, am fugit după un autobuz, am alunecat și am făcut entorsă. Noroc cu soția mea, Alina, care mi-a făcut masaj și m-a ținut cu gheață.  

La ce intensitate te pregăteai?
Nu prea simți nici aerul, e sufocant, la altitudine de 1900 m. A fost un pic greu la început, mă echipam ca un ninja, iar pregătirea pentru viteză o făceam la 70% din capacitatea maximă pe la -10 grade Celsius – cel mai cald în perioada în care stăteam acolo. Vara sunt cam 10 grade Celsius cel mult. Pentru ei e bine, că le rezistă afacerile.

De ce te-ai întors?
Știam că mă voi întoarce, maică mea (n.r. – Maria) era grav bolnavă, nu mai avea mult timp de trăit, de 7 ani suferea de cancer și s-a stins la doar 48 de ani. Am mai prins-o în viață două săptămâni. Cu asta am rămas. Cu amintirea că am prins-o pe mama în viață. Și mă mai mândresc că într-o carieră de 20 de ani am acasă vreo 200 de medalii.  Am fost campion de la juniori 2 până acum de vreo 100 de ori la diferite probe, am participat la Europene, la Balcaniade și la Cupe ale Europei. Iar la o etapă Diamond League de la Bruxelles, într-o serie la 100, am alergat cu Nesta Carter și Marlon Devonish. Sunt amintiri pe care le pun pe același raft cu pregătirea din Livigno. Acum m-am liniștit, fac din nou pregătirea la Cluj cu antrenorul Ioan Măcelaru și încă nu mă simt bătrân la 28 de ani.

Când am plecat de acolo, era să mă ciocnesc cu un Porsche Panamera Turbo. Ieșea dintr-o parcare și nu l-am văzut. Cred că ar fi trebuit să muncesc 15 vieți să plătesc daunele
Vasile Boboș

Cei mai buni timpi înregistrați de Boboș:
60m: 6,84
100m: 10,50
200m: 21,16
400m: 46,22
Ștafetă 4x400m: 3:04,23 (R.N.) cu Ioan Vieru, Florin Suciu, Cătălin Câmpeanu

14 ore a condus Boboș din Cluj până în Livigno cu un autoturism Volkswagen Golf 4

70 de euro costă în Livigno un abonament lunar la un centru de recuperare