„Aleargă și pentru mine!” este ultima încurajare pe care o primește înainte de cursă, de acasă, Alexandru Corneschi. Are 24 ani și, deși la începutul clasei a șasea își îndrepta pașii spre Liceul Sportiv pentru a se înrola în echipa de fotbal, el este acum alergător de curse lungi: crosuri, semimaratoane și maratoane. Și aici apare un deși în ecuația sa: deși viteza este un atu al său și i s-ar fi potrivit poate la fel de bine întrecerile de pe pista de atletism, a mers pe cărărea bătătorită a fondului și semifondului. „Pe tata îl port în gând tot timpul. De fiecare dată înainte de concurs mă sună, mă întreabă dacă sunt pregătit, mă întreabă cum mă simt și la final îmi spune să alerg și pentru el„, povestește Alexandru, pentru ProSport.
„Aleargă și pentru mine!”. De la primul concurs în care iau startul printre alți prichindei, copiii poartă speranțele, emoțiile și pasiunile celor din jur. Mai întâi ale familiilor. Se adaugă cele ale prietenilor, iar cu cât nivelul de performanță crește, cu atât numărul celor care își agață cu cârlige invinzibile gândurile de sportivul intrat în arenă crește. Apar fanii. Zeci, sute, mii, zeci de mii, sute de mii, milioane. Un fotbalist precum Messi sau Ronaldo ține cu sufletul la gură o planetă întreagă, jucătorii de tenis sunt din ce în ce mai răsfățați de fani, iar sportivii de la Jocurile Olimpice stabilesc unele dintre cele mai importante recorduri în ceea ce privește audiențele. Fiecare fan îi cere în felul său eroului favorit să lupte și pentru el, să câștige pentru el. Fie că o spune de acasă, ferit de ochii lumii, parcă doar pentru sine. Fie că merge pe stadion și își strigă îndemnul sau îl poartă cu mândrie pe un banner ori pe un carton colorat cu tușe de emoție mai apăsate decât urmele de culoare. Fie că o face cu ajutorul uneia dintre multele platforme online, cerința este aceeași – „fă-o și pentru mine”. În cazul lui Alex Corneschi, este un alt fel de „aleargă și pentru mine”, mult mai puternic, transformat în izvor de forță în cele mai dure momente ale curselor unui sportiv care continuă să zâmbească cu multă căldură vieții care i-a scos în față ziduri, obstacole și spini. Sau provocări. „Mereu am fost o fire optimistă, chiar și în cele mai dificile situații am crezut că va fi bine și până la urmă, binele vine. Mai greu poate, dar vine„.
Alexandru visează să își treacă în palmares o cursă de maraton la o ediție a Jocurilor Olimpice, iar fiecare cros, semi-maraton sau maraton începe cu un îndemn venit de la tatăl său, cel care l-a împins pe culoarul sportului și al performanței. Ioan Pavel Corneschi este de opt ani prizonierul unui scaun cu rotile, însă rămâne cel care păstrează moralul sus în familia sa. Cum este să îți începi bătălia cu zecile de kilometri cu un astfel de îndemn? „Este o forță în plus!„, este prompt sportivul din Botoșani, legitimat în prezent la Știința Bacău. Și nu doar la start, accentuează el. „Uite, am avut un moment extrem de dificil într-o cursă la Craiova, la Campionatul Național de semimaraton. Simțeam că nu mai pot, aproape să renunț. M-am gândit la tata, să alerg acei 5 km pentru el. A fost o doză de forță în plus și am ajuns la finiș„, povestește Alexandru.
Ideea că o dată cu acest îndemn, pe umerii săi ar apăsa o presiune în plus, o înlătură extrem de prompt. „Niciodată nu am fost criticat de el, chiar atunci când eu nu am fost mulțumit de ce am reușit. Tata îmi spune mereu, optimist – data viitoare o să fie mai bine. Niciodată nu m-a întrebat de ce nu am mers mai tare, de ce fac așa și nu altfel. Este mereu o susținere pozitivă„, afirmă Alexandru.
„Laptopul meu este deschis mereu, mai ales pe muzică. Și răspund rapid celor care mă caută. Unii îmi cer sfaturi, unii îmi spun: m-am hotărât să alerg citind povestea ta. Sunt destui care îmi spun nu că aș fi model, este mult spus, dar sursă de inspirație. Și mai sunt cei în scaun cu rotile sau cu dizabilități care mă încurajează, îmi mulțumesc pentru ceea ce fac”, Alex Corneschi, maratonist
Mingea rotundă, prima dragoste. Și momentul în care fotbalul l-a dezamăgit
Dacă îl întrebai pe copilul Alexandru Corneschi care este sportul care l-a vrăjit și care l-ar fi tentat spre performanță, ar fi numit sportul rege – fotbalul. „Atletismul nu a fost prima mea dragoste. Eu îndrăgeam cam orice sport care implica efort, transpirație, dar în copilărie, în cartierul unde am crescut, fotbalul era pe primul plan. Mi-a plăcut de mic fotbalul, jucam mult, mereu cu băieții de la scările alăturate, dar tatăl meu a sesizat că indiferent ce făceam, ajungeam acasă cu tricoul ud, transpirat tot, obosit, așa că s-a gândit să îmi consum energia într-un mod mai organizat. Și a zis să încercăm la Liceul Sportiv. Eram hotărât să merg acolo pentru fotbal„, admite botoșăneanul. Și povestirea continuă.
Fuga pe gazon deschide sertarul cu amintiri din copilărie, cu mult fotbal
„Dar întâmplarea a fost că am văzut un antrenament al fotbaliștilor de acolo și nu mi-a plăcut: trebuia să fie o echipă, dar nu asta am văzut. Trăgea fiecare pentru el. Nu am văzut o pasă și, clar, nu aducea a joc de echipă. Atunci mi-am spus că dacă tot sunt muncitor și îmi place să fac performanță, să îmi aleg ceva mai individualizat. Așa am ajuns la atletism. Am început antrenamentele, chiar dacă nu îmi plăcea foarte mult. Simțeam că efortul este destul de mare și în primă fază încercam să mai trag chiulul de la câte o ședință de pregătire. Vedeam că sunt destul de bun la viteză – băteam colegi care aveau câțiva ani de antrenament, asta în condițiile în care eu am început atletismul în clasa a șasea. Ei aveau șase ani de experiență în plus față de mine, dar nu făceau față la viteză. Dar, în Moldova, cam toți atleții vin pe partea de fond și semifond, pentru că nu avem bază bună de antrenament pe stadioane. Așa că am început alergările pentru crosuri și apoi pentru campionatele pe pistă„.
Iar Alexandru poate garanta că, așa cum se spune în popor, pofta vine mâncând. „Țin și acum minte: pe 1 aprilie 2006 a fost Concursul Național de cros pentru juniori. A fost prima mea medalie cu echipa. Am simțit mirosul podiumului atunci și am început să fiu și mai muncitor și mai concentrat în antrenamente„. Așa a ajuns Alex să îndrăgească regele sporturilor olimpice.
„Toate cursele pe care le-am terminat, nu neapărat pe podium, dar în parametrii pe care mi i-am impus înainte – sunt curse frumoase. Mi-a rămas în minte un meci, din primavară, între echipa Balcanică și echipa Emiratelor Arabe, de 10 km, la Dubai. Deși am fost accidentat și nu am putut fi la parametrii maximi – a fost o experiență frumoasă, am avut multe de învățat”, Alex Corneschi, maratonist
Mirosul podiumului i-a betonat lui Alex Corneschi legăturile cu fondul
Mereu în numele tatălui. Lovitura
„Tata era ca mine, i-am semănat oarecum. Și el a jucat fotbal în copilărie, la bunicii mei. A fost dansator de muzică de populară, el a înființat așa-numitul Colectiv de dans la el la serviciu. A fost energic în tinerețe„, explică Alexandru. Cel care l-a pus pe drumul performanței a văzut totuși prea puține curse ale băiatului său: medicii au descoperit, după alți ani de chin, că suferă de scleroză multiplă, boala degenerativă a sistemului nervos cunoscută și drept „boala cu o mie de fețe”, care i-a limitat mișcările membrelor, pironindu-l de opt ani într-un scaun cu rotile.
Sursa de putere și de energie a lui Alexandru Corneschi. Foto: arhivă personală
„Nici noi nu știm exact când a apărut această boală. La început s-a zis că are hernie de disc, prin 2002. A fost operat. După ceva timp, s-a întors la lucru. Dar tata pleca pe jos la serviciu și se întorcea cu taxiul. Vecinii, văzând tot timpul chestia asta, vorbeau că se întoarce beat acasă. Dar în realitate, de vină erau durerile, tata șhiopăta de-un picior: el de fapt pleca bine și pe parcurs, apăreau durerile. Au înțeles doar când l-au văzut mergând în cârje. Și din câte am aflat, au venit mulți să-și ceară scuze. Imediat după operație, durerea de picior a dispărut, dar la scurt timp a apărut durerea de spate. De acolo, scleroza. Eu când am început sportul, nu știam că el o să ajungă în scaun cu rotile. Avea probleme, dar eu fiind mic, nu conștientizam. Totul părea normal. Vedeam că sunt niște probleme, îl vedeam vorbind cu mama, dar nu erau problemele mele. A mers mult în cârje, mai întâi una, apoi două, apoi nu a mai putut să urce cu un picior scările și a trebuit să începem să îl ajutăm. Încet-încet a avansat boala. A rămas în scaun cu rotile în urmă cu opt ani„. Pentru tatăl său, Alexandru a alergat în fiecare ediție a cursei caritabile care se desfășoară, în paralel, în 35 de mari orașe ale lumii – Wings for Life.
„Tata a reușit totuși să vină să mă vadă la Campionatul Național de Cros, la Botoșani. Acolo am reușit să îl aduc. Deși… a stat în mașină, pentru că era frig, iar lui, având circulația foarte proastă, îi este greu. Așa că mama mă bate la cap să o învăț să folosească Facebook-ul pentru a mă urmări și tot le-am promis că o să le iau un laptop, pentru că acel calculator de acasă este foarte vechi și nu face față. Tata își mai omoară timpul pe calculator – îi place să joace Poker și Snooker, sunt puțin mai simple. Din păcate, și gradul de scleroză l-a luat foarte greu. Doctorii nu au vrut să îl dea mare, cu toate că el era dependent de noi. I l-au dat mic la început, în sensul în care erau oameni încadrați la scleroză multiplă, cu același grad, care mergeau la lucru, iar tata era imobilizat. Până la urmă însă, a primit grad definitiv„, încheie Alexandru.
Ioan Pavel Corneschi evadează vara, cât soarele zâmbește prietenos în înaltul cerului, în curtea „casei bunicilor”, cum spune Alex. Acasă, în Botoșani, este prizonier între pereții apartamentului de unde îi este aproape imposibil să coboare, chiar și cu ajutor. Foto: arhiva personală
„Tata este modelul meu, ca și gândire. Datorită lui, eu sunt puternic. El este cel care ne dă putere, cel care ne încurajează. Eu nu l-am văzut niciodată nemulțumit de lume, revoltat. Au venit la mine acasă colegi, care m-au întrebat înainte – cum să mă comport cu tatăl tău?„. Și Alex zâmbește. „Le-am explicat că nu trebuie să-l tratezi diferit pentru că este în scaun, în niciun fel. Totul normal. Și mai apoi îmi spuneau – nu-mi venea să cred cât de glumeț este tatăl tău„.
„Cu tata mă înțeleg în două minute după cursă”
Dacă ultima încurajare înainte de cursă vine clar de la tata, cu regularitatea cu care orice poveste începe cu „a fost odată ca niciodată”, la final, primele cuvinte vin pe rând de la cei doi părinți. „Aici este duel între mama și tata. Mama pune întrebările, tata – având și el niște experiență în sport, înțelege, știe. Cu el termin în două minute – vrea să știe pe ce loc am terminat, a fost bine?, cine a venit în față. Mama e mai curioasă, pune mai multe întrebări – cum am alergat, cum a fost vremea, cum a fost terenul. Vrea toate amănuntele„, povestește Alexandru. „În final depinde pe cine prind acasă – mama încă mai lucrează la bucătărie la spitalul județean din Botoșani„.
Tatăl său îi dă lui Alex „wings for every race”. Foto: arhiva personală
„Tot ei mă mai sună: vezi că a apărut chestia aia pe Internet și eu nu știam… Mama e mai stresantă, dar ținem legătura pe telefon tot timpul”, adaugă cu drag Alexandru, care se amuză, detaliind. „Pe mama nu o interează trofeul, ci diploma. Când termin un concurs, mă întreabă ce am primit – o cupă, o medalie. Bine, bine și diplomă nu? I se pare că diploma este un fel de document oficial. Glumește și îmi spune >”. Toate însă au locul special acasă, iar câinele familiei, care ar putea doborî dintr-o mișcare întreaga colecție, știe parcă exact importanța obiectelor strălucitoare, deși, glumește Alex „dacă pui laserul pe trofee, s-a terminat. Rămân fără ele. Zeus este înnebunit după lumina laserului”.
„Dacă fuge gândul, în timpul alergării, fuge și ritmul, dar mai încet. Gândul mai fuge totuși, mai ales la antrenamente. Fuge gândul la orice, mai ales când faci antrenament singur. Alergarea vine de la sine, după atâția ani de exercițiu – simt exact ritmul la care trebuie să alerg și mai fuge gândul acasă sau în fel și fel. Eu sunt înnebunit după mașini. Uneori, când merg pe lângă parcuri, mă mai uit după mașini și le admir. Îmi plac mașinile sport, dar și mașinile clasice, orice mașină de fapt”, Alex Corneschi, maratonist
Prietenul din naveta de pâine
Acasă îl așteaptă Zeus. Un câine de patru ani, care îi simte lipsa lui Alexandru și după o absență de doar cinci minute. Dacă se ridică în două labe, Zeus își sprijină botul pe pieptul lui Alexandru: au împărțit antrenamente, amintiri senzaționale care s-au lăsat cu cele mai multe fotografii din laptopul sportivului, dar mai ales, cei doi împart grija pentru tata.
„Pe Zeus l-am primit de la o verișoară. Era cel mai mic dintre pui, cel mai amărât aș putea spune. L-am luat acasă, la apartament prima dată. Este un Amstaff – considerat rasă periculoasă, dar de mic l-am crescut în familie, l-am învățat să fie cuminte. Când l-am primit, abia văzusem un film cu Legendele Olimpului și mi-a plăcut. Mi s-a părut impunător. Voiam și Hercule, dar era prea lung. A rămas Zeus„, deapănă amintirile Alexandru.
„Tata nu voia câine. Era adeptul câinelui la curte, iar noi stăteam într-un apartament. Acum patru ani însă, a fost internat câteva zile în spital. Când l-am adus acasă, Zeus era într-o navetă de pâine, în care pusesem o pătură. Era micuț, cât pumnul tatei„. Iar acel început de iarnă a dat startul unei legături unice. „Tata nu se putea ridica pentru a-l lua, iar Zeus era prea micuț ca să se cațere singur, fără ajutor, în pat. Așa că tata îi întindea un deget, Zeus îl prindea și așa îl ridica. Îl punea pe pieptul lui și dormea acolo (n.r. – și mâna lui Alex caută zona deasupra inimii, aproape de gât). Tata râdea – e cât pumnul și mai și sforăie„, povestește cu zâmbet crescând atletul.
O legătură de suflel, specială: Zeus, gardianul lui Pavel Corneschi. Foto: arhivă personală
Zeus a crescut, fiindu-i tovarăș lui Alex, la pregătirea de acasă. „Mai făceam antrenamente pe câmp, pe fostul traseu de cros, folosit și la Campionatul Național de cros. Alerga cu mine cei 12 km de antrenament. Mai fugărea și păsări și tot ce mișca pe câmp. El de fapt se antrena mai mult ca mine„, glumește Alex, care admite cu umor că și acum obosește mai repede decât bunul său prieten. Care nu mai are de mult probleme cu cățăratul în pat. „Acum, Zeus sare gardul. Orice gard – niciun gard nu este prea mare pentru Zeus. Eu așa zic. La casa bunicilor, acolo unde mai merg ai mei pe timpul verii, pentru că este mai comod pentru tata, care așa mai poate sta și pe afară – mai trece câte un vecin și îmi spune – vezi că Zeus e la Primărie, iar„.
„Pot spune că Zeus este înlocuitorul meu. Am plecat eu, a rămas el. Ai mei mereu râd când povestesc toate fazele pe care le-a mai făcut Zeus. El este stăpânul și mereu ține cu tata: dacă mama și tata să zicem – se ceartă, Zeus îi ia partea tatei. Dacă tata ridică puțin vocea la mama, Zeus nu se bagă. Până și Zeus știe care este problema cu tata. Când mama pleacă la serviciu, Zeus stă cu tata, în pat, până când vine vecinul să-l dea jos și să îl pună în scaunul cu rotile, pentru că mama pleacă prea devreme, pe la 5. Zeus este un un paznic, stă tot timpul cu tata și trebuie să știe tot ce mișcă„.
„Mă relaxez și mă regăsesc în muzică: ascult hip-hop, mai underground, în general melodii cu mesaj despre viață. Televizorul nu prea îl deschid, poate doar pe un post cu documentare”, Alex Corneschi, maratonist
Greu și pe pistă
Cele mai dificile momente din cariera lui Alexandru Corneschi au venit la final de liceu și mai apoi în acest an, 2015, având în comun dorința de a realiza lucruri mari.
Să-l țineți minte: este atletul C.I.A și aleargă pentru România
Alexandru mai face o călătorie în timp și ajunge în primii ani de performanță. „În cantomente eram mereu bucuros, pentru că puteam să mă antrenez mai bine, mesele erau puțin mai bune, colectivul mai bine pregătit și astfel evoluam și eu. Cele mai grele momente au fost la Botoșani, după ce am terminat liceul: am fost legitimat la un club care nu oferea condiții, nici măcar strictul necesar unui sportiv. Nu voiam altceva – aveam destule acasă, pentru că, deși am avut o familie modestă, părinții au știut întotdeauna să îmi dea tot ce am nevoie. Dar simțeam eu că nu sunt răsplătit pe cât muncesc. Făceam două antrenamente pe zi, indiferent de perioada anului, iar prietenii mei, colegii mei se duceau la mare, în timp ce eu trăgeam pentru Campionatul Național. Toată luna august stăteam în pregătire, cu o indemnizație de 150 lei, o dată la două luni. Veneam acasă disperat, plângând, spuneam că nu mai fac, că nu merită, dar tata îmi zicea lasă că o să fie bine, te mai ajutăm noi, lucrează în continuare. Datorită lui merg mai departe și în ziua de astăzi„, rememorează Alexandru perioada petrecută la Clubul Sportiv Botoșani.
La câțiva ani distanță, în ecuația sa și așa complicată a intrat o accidentare, care i-a dat peste cap cursa pentru visul Rio 2016. „În primăvară, am făcut pregătire pentru maraton, dar am avut o accidentare. Am fost la Dubai cu accidentare, m-am întors tot accidentat. Am mers o lună și jumătate în cantonament la Băile Felix tot cu accidentare, cu gândul că poate îmi revin. Din contră, am mers, m-am fugărit cu băieții pe acolo și am venit mai accidentat. Am avut apoi o perioadă de o lună în care nu prea am știut ce să fac. La Campionatul Național de semimaraton, de la Craiova, fără voința mea, despre care mulți spun că este destul de puternică, nu terminam. Mi-a fost foarte greu. Am terminat cu un timp foarte rușinos pentru mine, dar cred că a fost cea mai urâtă accidentare a carierei mele. Am intrat pe pregătire de maraton, cu gândul să încerc anul acesta câteva curse de calificare la Jocurile Olimpice, dar nu am putut să îmi termin pregătirea. Vreau în iarnă să îmi reiau pregătirea de maraton și în primăvară, când este ultimul tren pentru Rio, să încerc din nou. Vreau să antrenez un timp. Voi fixa un obiectiv, voi vedea dacă pot să îl ating. Dacă da, voi fi la Rio. Dacă nu, măcar culeg informații și știu exact de unde plec pentru Olimpiada viitoare. 2020„, își anunță planurile Alexandru Corneschi, care va lua startul în noiembrie la Campionatul Național de Cros.
2 h 17:00 este baremul de calificare la Jocurile Olimpice de la Rio.
2 h 33:14 este cel mai bun timp al carierei lui Alexandru Corneschi, rezultat înregistrat în 2013, la Maratonul Internațional București
2 h 12:30 este recordul național în proba de maraton, reper stabilit de Cătălin Andreica, la Praga, în septembrie 1978
C.I.A. și „ce fac?”
„Sunt o persoană veselă, glumeață, muncitoare, încăpățânată – și o iau ca defect și calitate. Am terminat Masteratul – Performanță Sportivă: nu sunt indecis, dar îmi fac destule griji în ceea ce privește pasul următor. Tot timpul cântăresc fiecare mutare, mă gândesc și la partea rea. Uneori cred că analizez prea mult. Acum sunt sportiv, însă mă gândesc și așa – dar ce o să fac peste o lună? Tot sport? Doamne ferește, mă accidentez și nu mai pot face performanță. Ce fac?„.
Și evident, Alex are deja un răspuns. „Mi-ar plăcea să antrenez. Și cred că parcursul logic pentru mine ar fi să încep cu o grupă de copii„. Asta pentru că Alex vorbește despre visul de a antrena sportivi pentru performanță, explicând „vreau să duc copiii spre performanță, așa cum am fost îndrumat și eu„. Și analiza urmează imediat. „Știu că este greu să prinzi și un post de antrenor. Ai o diplomă de liceu sportiv, una de la Facultatea de Educație Fizică și Sport, una de Masterat și mai adaugi în CV și anii de performanță. Dar nu te duce prea departe. M-am ciocnit tot timpul de antrenori mai în vârstă care spun – pe vremea noastră se făcea atletism, cu mai puține dotări. Dar dacă stai de fapt să te uiți care este acum decalajul față de sportivii cu care te lupți direct pentru un loc la Jocurile Olimpice… de exemplu, eu de trei ani nu am primit un masaj. Mi-l fac singur. Mai sunt unii care spun după concurs – el cum a putut? Dar am fost la competiție internațională, fără maseur. Rușii, trei mese, pe fiecare masă câte un sportiv, cu câte un maseur. Noi aveam doar masa, pentru că ne-au pus-o la dispoziție organizatorii. Este greu. Se așteaptă ca sportivii să aibă rezultate, apoi să se investească în tine. Dar așa e greu să-i dovedești pe adversari. Însă am făcut mereu și fac sportul de plăcere. Și atunci, am satisfacție. Așa sunt mulțumit de ceea ce fac, de ceea ce primesc. Eu cred că mi-am știut întotdeauna limitele, am luptat pentru tot și am mers de fiecare dată mai departe„.
Primul pas făcut de Alex Corneschi a fost să pună umărul într-un proiect în care îi antrenează pe cei care fac atletism de plăcere, în timpul liber, care caută îndrumare și își fixează obiective clare chiar dacă în joc nu este un titlu mondial, nici vreun loc întâi la unul dintre marile maratoane ale lumii.
„Cred că cine spune că nu poate, de fapt nu încearcă să alerge – nu că nu vrea. Trebuie să încerce. Știu că e greu la început, dar apare și progresul, apare și plăcerea”, Alex Corneschi, maratonist
„Coaching In Alergare” sau programul C.I.A. împrumută, curios și total întâmplător – după cum mărturisește zâmbind Alex, atât inițialele sale, cât și pe cele ale agenției americane de informații. Alexandru Ilie Corneschi se ocupă de C.I.A Performance. „Întâmplarea face că eu am o mașină înmatriculată pe inițialele mele CIA: a fost pură coincidență că s-a potrivit cu numele programului lui Andrei Roșu„.
„Nu sunt superstițios. Mă mai uit la horoscop, dar chiar dacă spune ceva de rău – îmi zic că nu are cum să fie rău, o să fie bine. Dar dacă e de bine, parcă aș lua mai tare în calcul. Mereu am fost o fire optimistă, chiar și în cele mai dificile situații am crezut că va fi bine și binele vine până la urmă. Mai greu, dar a venit”, Alex Corneschi, maratonist
3 visuri pentru Alexandru Corneschi: Jocurile Olimpice. Vreau să fiu antrenor la grupă de copii – știu cum e să ții în frâu o armată de copii și cred că este cel mai bun start pentru mine. Un obiectiv nebunesc – să îl fac bine pe tatăl meu – deși este cam imposibil, dar măcar să nu mai evolueze boala.
„Prietena mea mai vine din când în când atunci când fac un antrenament ușor, pe stadion. Aleargă și ea. Nu cot la cot, dar aleargă. Este începătoare. Și-a propus și ea să facă prima cursă de semimaraton la anul, sau măcar un 10 k, iar peste doi ani, și-a propus un maraton. Eu nu sunt foarte de acord cu asta. I-am spus că vreau să o văd cum evoluează și apoi poate îi dau avizul”, Alex Corneschi, maratonist
Pregătirea unui fondist este o succesiune de antrenamente care diferă în intensitate, unele foarte dure, iar altele mai lejere. Iar graficul antrenamentelor pare că se suprapune perfect peste curba vieții lui Alex, cu încercările dure și momentele frumoase pe care le-a înșirat și le adună, mereu cu aceeași convingere: „O să fie bine, lasă că o să fie bine„.
Alex Corneschi, atletul cu zâmbet cald, mereu optimist, pozitiv și entuziast
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER