Reportaj de la Hunedoara: Maria din vis!

Ștefan Beregszaszy (70 de ani) nu și-a visat deloc fosta elevă
în primii trei ani de după tragedie. În ultimul timp, nopțile îi
aduc imaginea Mariei

În urmă cu patru ani, pe 21 ianuarie 2007, sportul românesc
întorcea o filă neagră. Medaliata cu bronz la Atena 2004, Maria
Cioncan, își pierdea viața în urma unui tragic accident rutier, în
Bulgaria. O dramă care a schimbat viețile celor care au fost în
preajma ei, punându-și amprenta pentru totdeauna pe sufletul celui
pe care Maria îl considera ca al doilea părinte, antrenorul Ștefan
Beregszaszy.

La 18 kilometri de Deva, pe DJ687, te întâmpină de o parte și de
alta a drumului clădiri imense și furnale, ruinele unui oraș
industrial întinse pe zeci de kilometri. Hunedoara trăiește acum
din liniștea stranie a unor construcții printre care mai rătăcesc
câțiva câini comunitari și, uneori, oameni, în căutare de bucăți de
fier pe care, mai apoi, le vând. Un oraș gri-cenușiu, mai mult
pustiu, cu doar o mână de oameni întâlniți pe stradă, într-o zi de
duminică. „De când s-a dus combinatul, s-a dus totul.
Munceau aici vreo 20.000 de persoane, iar acum nu au din ce să
trăiască. A murit totul, la fel ca și sportul”, ne face
sec introducerea nea Pișta.

21
ianuarie

Discuția noastră pornește de la Clubul Sportiv Siderurgica, locul
de unde a început drumul spre performanță al Mariei Cioncan. O
rememorare care umple de lacrimi ochii fostului ei antrenor și se
lasă cu tăceri lungi, din care Beregszaszy găsește cu greu forța să
iasă. „Din 2007, pentru mine ziua de 21 ianuarie e aceeași.
Timpul a rămas blocat și parcă trăiesc încă o dată totul, ca o
repetiție, care a lăsat un gol aici”, spune trecându-și
mâna peste piept. Un om care duce cu sine povara unei întâmplări
care i-a marcat sufletul. Imaginea din oglinda retrovizoare în care
mașina Mariei iese de pe autostradă și lovește copacul se repetă,
cu încăpățânare, obsesiv, tot timpul. „Sunt lucruri peste
care nu ai cum să treci. Se spune că, cu timpul, se lasă și
uitarea. Nu-i adevărat. Când închid ochii, simt parcă și cel mai
mic detaliu pe care, atunci, înainte de accident, l-am înregistrat
involuntar. Vorbe, zgomote, un zâmbet, o expresie, absolut
totul”, oftează el.

Bustul Mariei domină
zona

Drumurile zilnice prin Hunedoara îi poartă pașii pe unde, cu cinci
sau șase ani în urmă, trecea împreună cu Maria. Străzi, parcuri,
anumite alei, locuri impersonale prin destinație, impregnate însă
de o istorie personală, care ies încet-încet la suprafață.
„Pe aici ne plăcea să mergem, să stăm de vorbă. Uitați,
acolo este blocul unde stătea Maria”, tresare Beregszaszy,
indicând spre un bloc micuț, pierdut printre alte două, de aceeași
culoare gri murdar. „Îmi face rău să trec chiar și prin
fața blocului, încerc să evit partea asta cât mai mult. Am senzația
că, dacă aș urca la garsoniera Mariei și aș bate la ușă, ea ar
deschide”, rostește el încet. Tace brusc și minute bune se
aud doar mașinile trecând în viteză pe stradă. Ne continuăm
plimbarea și ajungem la parc. Încă de departe se poate vedea
monumentul, amplasat la intersecția a patru străzi. Bustul Mariei
purtând la gât medalia olimpică de bronz de la 1.500 m domină toată
zona. „Vin aici și mai pun lumânări. De când s-a prăpădit,
nimic nu a mai fost la fel”, mărturisește
antrenorul.

„O visez
zilnic”

Discuția alunecă spre sportivii de acum, spre provocarea pe care a
acceptat-o când a decis să fie preparator fizic pentru FC
Hunedoara, însă, indiferent de tema aleasă, toate vorbele se întorc
în același loc: Maria. „Pot să vorbesc zile întregi despre
ea. Mi-a fost ca un copil”, explică el. „Cu
fiecare zi ce trece parcă mă apropii mai mult de ea. Trei ani nu am
visat-o aproape deloc pe Maria, însă acum, în ultima vreme, o visez
aproape zilnic. Mă gândesc că este un semn”, spune și
arată cu un gest larg spre înaltul cerului. Pentru el, această
despărțire este doar o depărtare, care nu poate fi niciodată
acceptată. Prezentul este format din câteva amintiri și trofee care
poartă numele Mariei Cioncan, de un concurs și multe regrete. Dar,
dincolo de toate, este o dată care a împărțit totul în înainte și
după.

29 de ani avea Maria Cioncan când și-a pierdut
viața

10 ani, 2 luni și
18 zile, o carte despre Maria

Povestea Mariei Cioncan merge mai departe, nu doar prin prisma
performanțelor, ci și a unei cărți. Fostul ei antrenor, Ștefan
Beregszaszy, scrie o carte despre ce a însemnat colaborarea cu
medaliata olimpică cu bronz, despre felul în care a decurs relația
elev-profesor, extrapolată în cea de copil-părinte. „Cartea
se numește 10 ani, 2 luni și 18 zile, exact perioada cât am
antrenat-o. Este o comparație a caietului meu de antrenor și
jurnalele de autocontrol ale Mariei, ale însemnărilor ei,
comentariile pe care le face ea în jurul antrenamentului”,
dezvăluie Beregszaszy. Însemnări care aduc la lumină și lucruri
sensibile, mai puțin cunoscute despre debutul semifondistei născute
în satul Maieru (jud. Bistrița-Năsăud) în performanță.
„Maria a fost foarte nedreptățită în viața ei sportivă, iar
asta nu a trecut cu privirea, a notat totul, iar unele lucruri sunt
șocante, sunt amănunte despre felul în care a colaborat cu ceilalți
antrenori”, explică acesta.

Îmi este foarte greu să parcurg însemnările ei, mă simt ca
și cum aș sta de vorbă cu ea
Ștefan Beregszaszy, antrenor