Undeva prin Bulgaria, la revenirea din Grecia. În oglinda retrovizoare, Ștefan Beregszaszy, antrenorul Mariei Cioncan, medaliată cu bronz la JO 2004, vede o scenă terifiantă. Mașina care-l urmează, condusă de eleva sa, derapează, pierde direcția și se izbește de un copac. Maria se stinge pe loc, la nici 30 de ani, iar cauÂzele accidentului rămân o enigmă și în ziua de azi…
Bună ziua, dle Beregszaszy, ce mai faceți? Sunt acasă, la Hunedoara, mă uit la voi pe site, cu „Luțu”, cățelul Mariei, pe care l-am adus cu noi din Grecia… În noiembrie a împlinit trei ani. După ce am trecut prin atâtea, sunt încă sănătos la cap și la trup. În ultimii ani l-am ajutat pe Doru Roșca la clubul Olimpic din Craiova, am fost colaboratorul lui, acum m-am retras…
Ați mai putut antrena? Spuneați că n-o veți mai face… Așa mi-am promis la înmormântarea Mariei, când am pus cronometrul în sicriu, dar n-am putut sta deoparte. Oricum, n-am mai găsit o sportivă care să mă facă să o uit. Eram tentat să realizez comparații cu Maria, parcă nimeni nu era de valoarea ei… doar Corina Dumbrăvean, pe alocuri…
Mâine (n.r. – azi) se împlinesc trei ani de la ultimul antrenament al Mariei, în Grecia… Nu trece zi de la Dumnezeu fără să mă gândesc la ea și la ultima ședință de pregătire, parcă s-ar fi întâmplat ieri. I-am dat trei repetări de 500 m și pauze de câte un minut și jumătate, avea timpi atât de buni și speram să bată recordul Mariei Mutola, la Moscova, pe 1.000 m… Dar marele obiectiv ar fi fost Olimpiada de la Beijing, nu? Unde cu siguranță ar fi luat medalie la 1.500 m, dar a fost acea blestemată secundă. Înainte de accident, într-o benzinărie unde ne-am oprit, cu 130 de km înainte de Giurgiu, am îmbrățișat-o și i-am spus să nu ne grăbim. Ce a urmat… Acum am rămas cu multe poze și cu caietele pe care mă tot uit mereu. A, și cu o trusă sanitară pe care n-am avut puterea s-o deschid până ieri.
Ce-ar fi făcut Maria azi, dacă ar fi fost în viață? După Beijing ar fi vrut să se lase și să își întemeieze o familie. Îi plăcea foarte tare antrenoratul, în momentul nenorocirii era la Master. De altfel, tot echipamentul și l-a păstrat pentru copiii ce ar fi urmat să-i fie elevi. Nu ar fi vrut ca micii atleți să aibă de suferit cât a avut ea, și cu siguranță azi i-ar fi antrenat pe undeva… Cluj, cantonamente, cine știe… Dar au rămas doar amintirile, o cruce de marmură care s-a făcut praf anul trecut dărâmată de un fenomen meteorologic, dar pe care am refăcut-o, și modelul copilului care a răzbit în viață și a exclamat: „Această medalie m-a scăpat de sărăcie…”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER