Ultimul antrenament al Mariei Cioncan a avut loc exact acum 3 ani!** „Azi ar fi fost antrenoare”

Undeva prin Bulgaria, la revenirea din Grecia. În oglinda
retrovizoare, Ștefan Beregszaszy, antrenorul Mariei Cioncan,
medaliată cu bronz la JO 2004, vede o scenă terifiantă. Mașina
care-l urmează, condusă de eleva sa, derapează, pierde direcția și
se izbește de un copac. Maria se stinge pe loc, la nici 30 de ani,
iar cau­zele accidentului rămân o enigmă și în ziua de azi…

Bună ziua, dle Beregszaszy, ce mai
faceți?
Sunt acasă, la Hunedoara, mă uit la voi pe site, cu „Luțu”, cățelul
Mariei, pe care l-am adus cu noi din Grecia… În noiembrie a
împlinit trei ani. După ce am trecut prin atâtea, sunt încă sănătos
la cap și la trup. În ultimii ani l-am ajutat pe Doru Roșca la
clubul Olimpic din Craiova, am fost colaboratorul lui, acum m-am
retras…

Ați mai putut antrena? Spuneați că n-o veți mai
face…
Așa mi-am promis la înmormântarea Mariei, când am pus cronometrul
în sicriu, dar n-am putut sta deoparte. Oricum, n-am mai găsit o
sportivă care să mă facă să o uit. Eram tentat să realizez
comparații cu Maria, parcă nimeni nu era de valoarea ei… doar
Corina Dumbrăvean, pe alocuri…

Mâine (n.r. – azi) se împlinesc trei ani de la ultimul
antrenament al Mariei, în Grecia…
Nu trece zi de la Dumnezeu fără să mă gândesc la ea și la ultima
ședință de pregătire, parcă s-ar fi întâmplat ieri. I-am dat trei
repetări de 500 m și pauze de câte un minut și jumătate, avea timpi
atât de buni și speram să bată recordul Mariei Mutola, la Moscova,
pe 1.000 m…

Dar marele obiectiv ar fi fost Olimpiada de la Beijing,
nu?
Unde cu siguranță ar fi luat medalie la 1.500 m, dar a fost acea
blestemată secundă. Înainte de accident, într-o benzinărie unde
ne-am oprit, cu 130 de km înainte de Giurgiu, am îmbrățișat-o și
i-am spus să nu ne grăbim. Ce a urmat… Acum am rămas cu multe
poze și cu caietele pe care mă tot uit mereu. A, și cu o trusă
sanitară pe care n-am avut puterea s-o deschid până ieri.

Ce-ar fi făcut Maria azi, dacă ar fi fost în
viață?
După Beijing ar fi vrut să se lase și să își întemeieze o familie.
Îi plăcea foarte tare antrenoratul, în momentul nenorocirii era la
Master. De altfel, tot echipamentul și l-a păstrat pentru copiii ce
ar fi urmat să-i fie elevi. Nu ar fi vrut ca micii atleți să aibă
de suferit cât a avut ea, și cu siguranță azi i-ar fi antrenat pe
undeva… Cluj, cantonamente, cine știe… Dar au rămas doar
amintirile, o cruce de marmură care s-a făcut praf anul trecut
dărâmată de un fenomen meteorologic, dar pe care am refăcut-o, și
modelul copilului care a răzbit în viață și a exclamat: „Această
medalie m-a scăpat de sărăcie…”