Băieți de băieți!** ProSport vi-i prezintă pe medaliații la Campionatul European de haltere

Marius Gîscan și Răzvan Martin vin agale spre sală, însoțiți de
antrenorul emerit Mugur Saranciuc. Unul este stelist, iar celălalt
dinamovist, cam așa arată de fapt Liga I în sala de antrenament a
CSM Bistrița. Ședința de pregătire a medaliaților la Europenele de
la Kazan (Rusia) stă să înceapă într-o locație care nu arată deloc
bine, fiind veche ca și stadionul din localitate, inaugurat în anii
30 ai secolului trecut.

Antrenamentul urmează tipicul unui antrenament cazon, dur, fără
prea multe menajamente. Așa i-a învățat antrenorul Saranciuc încă
de când au venit cei doi halterofili la Bistrița, Răzvan de 13 ani,
iar Marius de vreo 7 ani. Profesorul stă la o masă ce tremură din
toate încheieturile și notează în fișele de pregătire, fiecare cât
ridică. Saranciuc nu prea îi lasă să sufle, nu ține cont că
„chinuie” un triplu medaliat cu argint (n.r. – Martin), cu mari
speranțe și la o medalie la JO de la Londra 2012, dar și un
proaspăt campion european (n.r. – Gîscan), cu șanse mari să conteze
pe viitor și la „total”, cumulul celor două stiluri din haltere,
smuls și aruncat.

Marius Gîscan este tăcut ca o halteră. Este îmbrăcat cu un trening
simplu și muncește cu îndârjire: „Este șansa mea, această medalie
este șansa mea de a-mi depăși condiția. Acum vreau la Olimpiadă,
însă până atunci vin alte și alte concursuri. Cel mai tare va fi în
noiembrie, la Mondiale”, ne spune Gîscan, în vreme ce Răzvan Martin
muncește zdravăn la ridicat.

Gîscan: „Medalia mi-a adus mândrie”
Profitând de o pauză, încercăm să legăm câteva cuvinte cu Marius
Gîscan. Născut în București, în sectorul 5, campionul european ne
indică din start faptul că viața nu a fost blândă cu el, că a fost
nevoit să se ridice de jos pentru a ajunge la o medalie. „Sportul a
fost singura mea șansă. În București aveam șanse minime să fac ceva
serios, mai ales că un copil sărac este pe stradă o victimă sigură:
droguri, violență, alcool, alte prostii de felul acesta. Eu am ales
halterele. Mi-a plăcut mie mult cum suna cuvântul ăsta”, ne explică
Marius, care apoi se îndreaptă către Mugur Saranciuc și îi
mulțumește tacit pentru faptul că l-a făcut campion european.

Lui Gîscan nu-i place să vorbească despre familia lui din
București, iar glasul i se inundă de tristețe. Motivele sunt lesne
de înțeles: un tată bolnav și prea multă sărăcie. Ce ți-a adus
această medalie de aur? Banii pe care îi vei primi ca răsplată îți
permit să visezi la ceva? Curg firesc întrebările… Răspunsul e
unul cât se poate de laconic, dar ne scutește și de orice
comentariu: „Medalia mi-a adus mândrie”, după care ne spune apoi
răspicat că viitorul său este la Bistrița: „După ce termin cu
halterele, rămân la Bistrița”.

„Bătălia
peștelui” se dă la Londra

Marius Gîscan pare un personaj timid, în contrast cu sportul pe
care îl iubește. Răzvan Martin e ceva mai obișnuit cu reporterii și
dezinvolt după „tripla” de argint din Rusia: „Sunt mulțumit, frate,
cum să nu fiu mulțumit de argintul la total pe care l-am cucerit. E
munca mea, orele lungi și grele de antrenament”. E clar, ultimul
Campionat European i-a oferit și mai multă încredere. Răzvan este
mult mai stăpân pe sine, mai glumeț, mai relaxat decât în vara
anului trecut. Colegii și antrenorii îi spun „Mocârțanul”, dar
Răzvan e cât se poate de vorbăreț, sigur, atât cât poate fi un
ardelean, unul get-beget. „După Europene ai fi surprins să afli că
plecăm la Naționale. Sigur că nu am cu cine concura la categoria
mea, dar trebuie făcut și lucrul ăsta. Mie mi s-a spus clar că
obiectivul este medalia olimpică. Acolo e bătaia peștelui”, ne
destăinuie Martin, elevul din clasa a XII-a.

În ultimul an, în care a cucerit inclusiv titlul mondial la
juniori, lui Martin i-a mers din plin pe toate planurile, lucru pe
care nu avea cum să nu-l remarce. „Cu școala e din ce în ce mai
bine, am o prietenă de vreo doi ani, iar tu mă întrebi dacă voi
pleca de la Bistrița după ce devin campion olimpic? Dacă se
întâmplă un asemenea lucru, este foarte bine, mi se îndeplinește un
vis, pentru că ăsta e cel mai frumos vis al meu, să devin campion
olimpic”, concluzionează Răzvan Martin.

Martin:
„Ă‚la era Dinamo, cel din 2005”
Rivalitatea dintre Steaua și Dinamo i-a cuprins și pe halterofili.
Dacă Mugur Saranciuc și Marius Gîscan sunt steliști, Răzvan Martin
e „câine” sută la sută. „Îmi place de Torje, dar adoram mai mult
Dinamo pe vremea lui „N&D”, Niculescu – Dănciulescu. I-am
cunoscut aici, la Bistrița, când au venit să joace cu Gloria, am
vorbit cu ei, mi-au plăcut foarte mult. Ă‚la era Dinamo, prin 2005
sau 2006, poate că și nea Ando era mai tânăr. Știi ce zic eu? Că aș
putea să joc fotbal mai bine ca mulți băieți care își zic
fotbaliști. Eu am jucat mult fotbal, dar acum nu prea mai am voie,
e periculos”, se înfierbântă Martin.

10 medalii
au cucerit halterofilii la CE din Kazan (Rusia)

Articol scris de Alin CORDOȘ (Bistrița)