Baschetul a intrat târziu în viața lui Ionuț Drăgușin. „Practicasem un sport mult mai dur până la 16 ani – rugby-ul”, povestește pentru ProSport sportivul cu 13 sezoane în naționala Vulturilor. Accidentările dese pe care le avea la acea vârstă, la rugby, l-au deturnat spre o nouă provocare. „Mama mi-a sugerat să schimb disciplina sportivă. Se întorcea copilul cu multe copci, cu o mână în ghips și am renunțat. M-am apucat de baschet. Atunci au fost primele aruncări la coș, primul contact cu mingea portocalie. A fost o schimbare ciudată, venind dintr-un sport dur – la baschet, dar se pare că am reușit și în baschet„.
Iar provocările nu au fost puține. „A fost destul de complicat. Trebuie să temperezi ceea ce în rugby puteai să exprimi, să dai frâu – aici trebuia să închizi în tine. De aici și răbufnirile mele în unele momente„, derulează filmul pivotul Timișoarei. A avut un progres foarte rapid. A plecat să joace în Spania și chiar a fost eligibil pentru draft-ul în NBA, în 2007. „Am avut oameni care m-au ajutat foarte mult în carieră și cărora le-am mulțumit de câte ori am avut ocazia. Mai ales primul meu antrenor„.
A urmat o vizită în State și un cantonament la Houston alături de George Lucas, fost principal la Cleveland Cavaliers, San Antonio Spurs sau Philadelphia 76. „Aceea a fost o perioadă frumoasă a carierei mele sportive, o experiență plăcută. Nu regret nimic din deciziile luate în cariera mea – cu toate că unele au fost reușite, altele mai puțin – așa cum a fost momentul în care am decis să mă întorc în România, să rămân de fapt. Întoarcerea era un plan pe termen scurt, însă a intervenit familia, care, pentru mine, este pe primul loc. Însă baschetul este unul dintre cele mai importante lucruri din viața mea„, afirmă Ionuț Drăgușin.
„Nu am mai avut parte de un duel unu la unu de ani buni de zile. Nimeni nu mă mai lasă să joc unu contra unu baschet”
Tu deții recoridul pentru cel mai înalt baschetbalist din Liga Națională. Cum se vede terenul de la 1 m 21? Ca și cum un om normal s-ar fi urcat pe un scaun.
Când ai jucat ultima dată împotriva unui adversar mai înalt? Cred că în urmă cu cinci sau șase ani. Bine, nu vorbim despre un adversar cu 20 de centimetri mai înalt. Câțiva centimetri – un adversar cu cinci sau șapte centimetri mai înalt decât mine. Și este o senzație destul de neplăcută pentru mine. Este o situație ciudată.
Ionuț Drăgușin este un ’14’ de temut în LNB. Foto: Facebook@bcscmtimisoara
Ai fost întotdeauna cel mai înalt copil din grup, sau la un moment dat a intervenit o creștere bruscă? Nu, nu am avut creșteri miraculoase, peste noapte. Am fost tot timpul un băiat înalt, drăguț, simpatic, uneori chiar plăcut. Dacă nu vorbim de terenul de baschet – unde nu sunt deloc plăcut.
Cum sunt duelurile tale 1 la 1 pe teren? Cum le privesc arbitrii? Nu am mai avut parte de un duel unu la unu de ani buni de zile. Nimeni nu mă mai lasă să joc unu contra unu baschet. Pot să spun cum e cu unu contra trei, unu contra patru (n.r. – râde). Unu la unu nu am mai avut plăcerea, din păcate.
Și unu la patru, cum e? Uf, destul de greu. Când toată lumea își îndreaptă atenția asupra ta este destul de greu. Vorbim din punct de vedere individual. Din punct de vedere al echipei, este un plus. Dar sunt ‘happy’ cu ce sunt.
Mediaș, Brașov, Craiova, București, Timișoara. Ai schimbat destule orașe. Cât de greu este când te muți să găsești apartament pe măsură, pat pentru 2,21 m? Este destul de complicată această mutare, mai ales de când a venit și cel mic. Probabil, nu va mai dura foarte mult această situație, vreau să renunț la cariera de sportiv. Nu știu acum dacă la finalul acestui sezon sau dacă mai continui – poate încă unul, dacă va exista o provocare. Din punct de vedere uman e foarte greu. Sunt multe sute de kilometri între mine și familie și, atunci, se complică.
Prioritatea numărul unu
La începutul lui 2013 s-a născut băiețelul. Cum s-au schimbat prioritățile tale și viața de sportiv? Există o singură prioritate și aceea se numește Drăgușin Tiberiu Andrei. În rest, nu mai există nicio prioritate, nici măcar prin apropiere. Prioritatea numărul unu este el.
Sunt sportivi care spun că își doresc să continuie cariera de sportiv, astfel încât copiii lor să îi poată vedea pe teren, să îi vadă jucând, să înțeleagă ce face mama sau tata. Este și cazul tău – băiețelul tău a venit la meciurile tale? A venit, mai ales cât eram la București. Era un fan înfocat al echipei (n.r. – Steaua CSM EximBank). Este un pic diferită gândirea pe care o am eu față de ceea ce îmi povesteai. Îmi doresc mai mult să pot fi lângă el, să îi pot da o educație corespunzătoare, să înțeleagă ce înseamnă în primul rând a fi om și apoi sportiv sau orice alt job. Sportul este un job. Important este să fii om, să ai un fundament corect în viață. Asta îmi doresc cel mai mult pentru el și de aceea spuneam că îmi doresc să îl ajut în creștere. Este foarte importantă mentalitatea pe care va pleca în viață. Nu îi voi spune neapărat – nu face sport. Dimpotrivă. Dar asta nu o pot crea de la distanță. Prioritatea mea, la momentul acesta, este el. Nimic altceva.
„O perioadă neagră a carierei mele, o perioadă care, cred eu, m-a tras înapoi cu 3-4 ani. Majoritatea oamenilor de sport spuneau chiar că nu o să mai revin, din cauza întălțimii și a gabaritului„
2013 este și anul în care Ionuț Drăgușin a avut cea mai mare cumpănă a carierei. S-a accidentat la genunchi și a avut nevoie de operație de ligamente. „A fost pe fond de oboseală, de acumulare. Aveam 13 sezoane la rând și la echipa națională, plus sezon activ în LNB, unde jucam 35-38 de minute. Am mers la echipa națională și, până la urmă, a cedat. A fost o perioadă neagră a carierei mele, o perioadă care, cred eu, m-a tras înapoi cu 3-4 ani. Majoritatea oamenilor de sport spuneau chiar că nu o să mai revin, din cauza întălțimii și a gabaritului„.
Unde ai găsit resursele să revii? Și te-ai gândit vreun moment să renunți, atunci când a apărut necesitatea unei a doua intervenții chirurgicale? Pentru că prima nu a fost sută la sută un succes… Au fost trei operații în total, în decurs de o lună și jumătate. Motivația – poate a fost nebunia pozitivă pe care am avut-o tot timpul și orgoliu. A fost ambiția mea să demonstrez că pot reveni pe terenul de baschet. În momentul în care mi-am pus această idee în minte, am și făcut tot ce a depins de mine ca să revin într-un timp cât mai scurt. Cu ajutorul unui bun prieten, care acum are probabil cea mai mare clinică din sudul României, am făcut recuperare până și în ziua de Crăciun. Am făcut antrenamente și am reușit să revin în trei luni și jumăitate – în condițiile în care după operație de ligamente încrucișate se recomandă între șase și nouă luni de pauză. Cu voință și resurse pe care nici nu știu de unde le aveam – poate de la nașterea băiețelului – motivație să demonstrez că nu cedez, să arăt că sunt un luptător, am revenit în trei luni și jumătate. Am început recuperarea pe 15 decembrie și pe 1 aprilie eram din nou pe teren, împotriva tuturor așteptărilor.
Ionuț Drăgușin a jucat 13 ani în tricoul naționalei. Foto: Cosmin Dan / Mediafax Foto
Ionuț Drăgușin nu a fost la Eurobasket, la Cluj, însă nu are regrete. „Imediat după operație, m-a sunat Marcel, antrenorul naționalei. I-am spus că pentru Ionuț Drăgușin echipa națională a însemnat de fiecare dată o onoare, dar că, din punctul meu de vedere, a sosit momentul retragerii. Să ies onorabil. Veneam după accidentare, nu puteam să o iau de la capăt, mai ales că am avut o perioadă grea, cu acele sezoane interminabile. Un sezon și jumătate mi-a fost greu, m-am luptat și cu câteva kilograme în plus. Ar fi fost foarte complicat să merg la echipa națională – era și teama unei noi accidentări. Eu, până în momentul acela, nu pusesem foarte mult preț pe ceea ce înseamnă refacere. Nu în sensul că aș avea o viață extrasportivă… cine mă cunoaște știe că nu sunt tip petrecăreț, de noapte. Mă refer la părțile acestea care se legau de sfârșitul sezonului, începerea campaniei de calificare la națională, începutul pregătirii la echipa de club. Ajungeam la 11 luni de activitate pe an. Ori asta îmi era din ce în ce mai greu, având în vedere faptul că a apărut familia. Probabil acesta este și aspectul care va pune punctul în cariera mea sportivă – distanța„, explică Ionuț Drăgușin.
Care consideri că a fost momentul de vârf al carierei tale, până acum? Probabil promovarea în prima Ligă Spaniolă. Am avut momente bune – a fost primul sezon în Liga Națională de la noi, dar exponențial a fost timpul petrecut la Craiova. Prin prisma emulației de acolo, a fanilor, a oamenilor care veneau la meci – aveam partidă de partidă câte 4000 de oameni în tribună, încă o mie și ceva pe afară. Nu știu câte echipe au strâns 5000 de oameni la un meci de baschet. Acela a fost momentul cel mai mediatizat. Am avut multe momente frumoase și satisfacții enorme.
Foto: Ana Poenariu / Mediafax Foto
Față în față cu un campion olimpic
A fost un coș care ți-a rămas în mod special în minte? Pe care să îl visezi noaptea? Probabil un meci. Cel în care am promovat, decisivul. Cu două meciuri înainte de final, ne câștigasem dreptul de promovare în prima ligă spaniolă. A fost un meci bun, câștigat împotriva contracandidatei la promovare. Mi-a mai rămas în minte un moment…
Și anume? Debutul în ACB – prima liga spaniolă și meciul împotriva celor de la Tau Ceramica. L-am avut ca adversar direct pe Luis Scola (n.r. o legendă a baschetului argentinian, campion olimpic în 2004, medaliat cu bronz la Beijing și portdrapelul delegației olimpice a ‘pumelor’ la Rio, cu 743 partide în NBA). În meciul acela am reușit un coș și fault, marcat pe un dublu time făcut de Luis Scola și Tiago Splitter (n.r. – primul jucător brazilian care a câștigat un titlu de campion NBA, în 2014, cu San Antonio Spurs).
După experiența în Spania te-ai întors cu niște tabieturi specifice, de spaniol? Probabil cu un lucru am rămas. Ritualul meu este ca după fiecare meci jucat acasă să îmi iau familia și să mergem la un restaurant. Ne relaxăm – fie că am câștigat, fie că am pierdut. Eu sunt un împătimit al mâncării din Italia și al cărnii de vită.
Academie de baschet cu 120 de copii și un loc cinci la nivel național: „Financiar, nu am câștigat niciodată nimic și nici nu îmi doresc așa ceva. Am câștigat în schimb foarte mult emoțional.”
Tot în 2013, mai la final de an, ai pus bazele unei academii de baschet la Craiova – ceea ce este o situație mai rar întâlnită pentru un sportiv încă în activitate. De ce ai luat decizia aceea, la momentul respectiv? La momentul respectiv am crezut și, cred în continuare, că orașul unde am hotărât să fac acea școală mi-a dat foarte mult și mi s-a părut normal să întorc un pic din ce mi-a dat acelui oraș. Vorbesc de modul în care sunt văzut în Craiova, de oamenii care și-au pus speranțele în mine. Mi-am spus că, dacă la momentul respectiv nu îi pot ajuta din teren, pot ajuta copiii. Așa am crezut că pot ajuta eu oamenii care m-au ajutat pe mine și în niște momente plăcute, și în unele neplăcute ale carierei mele de sportiv. Cred că în momentul acesta, reușesc împreună cu ceilalți oameni care sunt lângă mine să creștem și să educăm copii și să îi scoatem din fața calculatoarelor. Aceasta a fost tema principală – pe cât posibil să scoatem copiii din fața electronicelor.
Iubit de copii și iubind copiii. Foto: Bogdan Dănescu / Mediafax Foto
Academia este un proiect în derulare, deci? Da, este un proiect în derulare. Avem în jur de 120 de copii, suntem foarte mândri de ei. Ne-am dorit ceva diferit. Nu am făcut acea școală pentru profit. Lumea care este alături de mine, părinții și copiii știu că eu din acea școală nu am câștigat niciodată nimic și nici nu îmi doresc așa ceva – să câștig din punct de vedere financiar. Am câștigat în schimb foarte mult emoțional. Au ajuns copii la turnee finale, iar prima grupă de copii pe care noi i-am luat de la zero au ajuns anul trecut pe locul cinci pe plan național – ceea ce pentru mine și colaboratorii mei este un mare motiv de mândrie.
Ai mers și tu acolo să îți faci mâna de antrenor? Nu cred că este ceea ce îmi doresc. Mă atrage mai mult o chestie de management. Încerc să ajut cu sfaturi, dar nu intru în detalii amănunțite despre ceea ce ar însemna antrenoratul.
„Îmi place să conduc”
Sportivii înalți povestesc adesea despre dificultatea pe care o au în timpul drumurilor – cu mașina, cu avionul, cu autobuzul. Care dintre acestea îți produce cel mai mare disconfort? Să spunem că sunt un tip maleabil. Nu mă pot plânge. Este complicat când stai zece ore în autocar, nu te simți chiar fresh la destinație, dar nu poți trăi cu frustrări de genul ăsta – că sunt înalt sau sunt dureri.
Îți place să fii la volan? Da. Îmi place să conduc. Nu numai la volan – acesta putem spune că este un defect al meu – îmi place să conduc. Ca personalitate, nebunie – îmi place să conduc, nu să fiu condus.
„Când mă enervez pe teren, mă și motivez. Au fost foarte puțini oameni care au înțeles că ceea ce mă motivează pe mine vine din interior. În momentul în care mă turez puțin, capăt și adrelina aceea care mă duce înainte. Dacă nu îți dorești cu ardoare, nu o să ajungi nicăieri în sport. Trebuie să îți dorești foarte tare și atunci trebuie să ai și o doză de nebunie pozitivă, care să te ducă sus”, Ionuț Drăgușin
Ai deja conturat planul – ce vei face după retragere? Da. Am un plan. În continuare vreau să mă ocup de școala de baschet, vreau să facem următorul pas. Nu vreau să se înțeleagă greșit – că acum ea ar fi blocată până ajung eu acolo. Se contruiește o fundație propice, pentru a putea face următorul pas. Nu poți construi an de an, pentru că dacă nu construiești corect, se poate surpa. Este ca și o firmă, un business, o clădire. Construiești – menții, construiești – menții. Sunt pași pe care i-am învățat și eu, de la alții. Trebuie să ai momente în care stabilizezi ceea ce ai făcut. Ceea ce construiești peste noapte nu va rezista.
Ionuț Drăgușin, alături de Octavian Popa Calotă, reprezintă pilonul ‘experiență’ în echipa Timișoarei.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER