„La un moment dat, am avut de ales între baschet și modă. Am ales baschetul. Nu știu dacă aș fi ales modeling-ul… Nu am făcut niciodată catwalk (n.r. prezentare pe podium), doar ședințe foto. Am început shooting-urile în liceu, în clasa a 9-a sau a 10-a, iar atunci eram în cumpănă. Să fac baschet de performanță sau să las streetball-ul să fie hobby? Acum, mai am câte o ședință foto, o fac de plăcere, când mă cheamă câte un fotograf. Mi-am făcut un nume în baschet și nu m-aș mai vedea făcând altceva. Iar acum, și corpul meu s-a format pe baschet, nu mai pot face modeling„. Pe scurt, ea este Sonia Ursu, vicecampioană europeană la baschet 3×3 în 2016 și una dintre cele patru tricolore care vă dau întâlnire, începând de astăzi, de la ora 16:00, până duminică, la Circul din București, la o porție zdravănă de adrenalină, spectacol și dueluri tari sub panou. România joacă pentru medalii la Campionatul European de baschet 3×3, iar pasionații de sport nu au scuză că „n-am bani de bilet”: intrarea e gratuită!
Povestea Soniei Ursu în baschetul 3×3 începe pe terenurile din Politehnică. A jucat primul ei turneu marca Sport Arena Streetball la 12 ani, iar 11 ani mai târziu, câștiga argintul continental cu naționala de 3×3 a României, într-o ediție organizată la București de aceeași gașcă de prieteni care a pus această disciplină pe șine spre programul Jocurilor Olimpice. La start de European, promisiunea Soniei e clară: una de luptă. „Încercăm ca la fiecare Campionat European să dăm tot ce e mai bun din noi. Este un pic de presiune, pentru că ești acasă și vrei să faci lucruri cât mai bune, dar, abia așteptăm!„
Foto: Facebook@SoniaUrsu
Provocarea ProSport pentru Sonia Ursu înainte de startul competiției: să ne lase să o cunoaștem mai bine. 3 teme, 3 atacuri, iată 3×3 șanse pentru toată lumea să o cunoască pe baschetbalista de 25 ani și 1,75 m. Vă provocăm să vă lăsați cuceriți!
Sonia Ursu, portret din 3 dunk-uri. Ce trebuie să știi despre Sonia: în alte cuvinte, la ce spune Ursu ‘I love it!’
Folosești des în postările tale hashtag-ul „#SavageMentality”. Explică-ne…
 Dacă ar fi să traduc mot-a-mot, asta înseamnă mentalitate sălbatică. Când ești în industria asta, a baschetului, o să dai de foarte multă competiție și de foarte mult ego. Trebuie să îți câștigi locul în echipă și este foarte important să îți câștigi respectul față de antrenor și față de coechipiere. Pentru mine, acesta este sinonimul unei mentalități puternice, pentru că trebuie să lași la o parte emoțiile și să fii sălbatic. Înainte, foloseam „never back down”, dar… ce chestie că m-ai întrebat! Acum acest „savage mentality” este un fel de – hai să fim puțin mai sălbatici când vine vorba de baschet... Și să fii pregătită pentru o luptă desprinsă din junglă. Este un motto pentru mine.
Tatuajele?
 Sunt mare fan al tatuajelor! Foarte mulți nu înțeleg chestia asta. Printre altele, am tatuate două motive tradiționale românești și o semilună – pentru că eu țin foarte mult la spiritualitate, misterele universului – a nu se confunda cu religia!
Care sunt trei subiecte despre care Sonia Ursu ar putea vorbi ore întregi? Despre motivație – adică genul de motivational speaking, despre efortul și sacrificiile pe care trebuie să le faci pentru sport sau pentru orice vrei să faci la nivel de performanță în viața asta. Apoi, despre povești de călătorie, locuri de vizitat – pentru că îmi place să călătoresc. La final, probabil aș putea adăuga și tendințe, look-uri – nu aș vrea să zic modă, pentru că ar fi prea mult spus.
Baschet, ‘my love’. Începuturile: „Nimeni nu voia să joace cu mine! Nu știam regulile și era foarte mult haos în jocul meu. Când am învățat regulile, tot nu voia nimeni să joace cu mine: eram foarte individualistă!”
Cum te-ai apucat de baschet?
 La 11 ani am început baschetul, la clubul Olimpia București. Am avut mare noroc cu doamna Lili Ciobanu, care mi-a fost primâ antrenoare: datorită ei și sunt aici. Eu habar nu aveam ce înseamnă baschet. Sunt din Suceava, unde baschetul nu prea e. Așa că la început, am făcut înot de performanță, trei ani: mergeam la club, dar nu am ajuns la concursuri. Când m-am mutat însă în București, eram una dintre cele mai înalte – nu doar dintre fete, ci din întreaga clasă! Aveam un coleg al cărui tată lucra la clubul Olimpia București. El m-a întrebat dacă vreau să joc baschet. Am zis – ok, hai! Și trebuie să o spun – la început, nimeni nu voia să joace cu mine! Nu știam regulile și era foarte mult haos în jocul meu. Și când am învățat regulile, tot nu voia nimeni să joace cu mine, pentru că eram foarte individualistă! (n.r. râde) Dar, ușor, ușor, s-a lipit baschetul de mine. Mi-a plăcut de la început, am avut un start bun și de atunci, am tot făcut baschet, m-am tot dus spre coș.
Când ți-ai luat prima minge de bashet acasă?
 Cred că la 12 ani. Am avut competiții la junioare și am câștigat și campionatul. Cred că atunci.
Cu fetele din „generația de aur”, care câștiga titlul european divizia B la U18, ții legătura?
 Da, echipa ”92-”93. Cu unele fete chiar țin legătura. Majoritatea s-au lăsat de baschet – ”92 mai ales. Din generația ”93 am rămas eu cu Alina Crăciun. Multe au plecat în străinătate, dar ne susțin pe noi, cele care am continuat cu baschetul. Este ceva mutual, ne sprijinim reciproc.
Coreea, „cealaltă jumătate”, sau „the other love”: „Au fost și dezavantaje, pentru că am trecut și prin momente în care am fost șicanată. Nu erau foarte mulți ca mine. M-a maturizat”
Cum s-au cunoscut ai tăi?
 Asta este o istorie super-lungă. S-au cunoscut la Mangalia, la mare, a fost o poveste de dragoste pe care, probabil, maică-mea o să o transforme într-o carte la un moment dat (n. râde). Mama este româncă, era în concediu la mare, iar tata lucra pe un vapor. Și… iată-mă pe mine, acum, aici. Eu primii cinci am copilărit în Coreea de Sud, apoi am venit în România și am rămas în România, iar la 20-21 de ani am mers și am jucat baschet acolo, două sezoane.
Ce îți aduce jumătatea coreană?
 Disciplina, cred. Pentru mine, nu există ca mâncarea coreeană să nu fie în alimentația mea, mai ales că mama mea gătește mult. Acasă mănânc numai mâncare coreeană. În Coreea de Sud, pentru că a fost o mare sărăcie acolo, știu să aprecieze munca adevărată, disciplina și mă regăsesc în acest lucru. Apoi, trăsăturile, care mă diferențiază față de restul oamenilor din Europa de Est. Au fost și dezavantaje, pentru că am trecut și prin momente în care am fost agresată, șicanată (n.r. „bullied„, cum spune Sonia) – se lua lumea de mine la școală, pe stradă – mai mult, dar și în sport. Pentru că în perioada aceea, în România, nu erau foarte mulți ca mine. Însă, având o educație foarte bună din partea mamei, fiind mereu încurajată de ea, am fost ok. Totuși, mi se pare că oamenii când nu înțeleg ceva – o iau ca pe un lucru negativ, se iau de acea persoană sau de acel lucru. Dar eu am învățat să o iau ca pe un lucru pozitiv. Am crescut, m-am dezvoltat și toate astea au făcut parte din ceea ce sunt eu acum. M-a maturizat.
Vorbești limba? 
 Da, dar nu fluent. Înțeleg mai bine decât o vorbesc. Înainte vorbeam foarte bine, dar fiind în România și neavând cu cine să vorbesc – uiți. Jucând baschet acolo două sezoane, a trebuit să învăț bine, pentru că ei nu prea știu engleza. Câteodată, mă mai uit la producții coreene, când îmi spune câte o fostă colegă de acolo că este un serial fain – îmi place să mă uit.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER