„Visam să fiu Nadia, dar cam 40 cm era diferența. Când m-am dus la grădiniță, nu vorbeam franceza. Mă uitam la oameni, știam doar că eram singură…” Ana Maria Filip este centrul Franței la CE de 3×3, de la București. De ce e fan Ibrahimovic și cum o ajută noile tendințe în modă
„Mama s-a dus pentru baschet în Franța. După doi ani, am mers și eu”, povestește Ana Maria Filip. În 2005, a primit cetățenia franceză și a intrat, oficial, în anturajul loturilor naționale ale Franței. A adunat selecții, a venit la Eurosbasket în România, în 2015 pentru a juca chiar împotriva Acvilelor tricolore.
Vineri, la ora 16:00, ajunsă din nou la startul unei competiții pe teren românesc, a coborât scările tribunei de la Circul Globus, urmărită de raza unui reflector, pentru a-și ocupa poziția, chiar la primul meci oficial de la Campionatul European de baschet 3×3, Franța – Belarus, 22-5. Pur și simplu, este imposibil să nu o remarci pe cea mai înaltă jucătoare a competiției, o sportivă care, de la 1,95 m, vede altfel coșul de baschet și are avantaj sub panou. 14 dintre cele 44 de puncte înscrise de Franța, în cele două meciuri din grupă, câștigate cu multă lejeritate, i-au aparținut. Și doar trei fete au punctat mai mult ca ea.
Dacă privește înapoi, pivotul care a activat la cinci echipe de club franceze trage linie apăsat. „Așa a fost viața să fie. Am ajuns în Franța, știu că rădăcinile mele sunt aici, dar așa a fost. Toată formarea mea a fost în Franța, pentru mine a fost un drum deschis acolo. Și nu regret nimic. Asta a fost viața mea. Am aici familia, România este și țara mea, dar Franța mi-a oferit foarte multe când am ajuns acolo. Eram mică. Chiar că am uitat multe, dar țin minte, totuși, că atunci când m-am dus la grădiniță, nu vorbeam franceza. Mă uitam la oameni, știam doar că eram singură, pentru că nimeni nu vorbea limba mea. Dar, am învățat foarte repede. Și m-am obișnuit. Apoi, nu a mai fost nicio problemă„, spune Ana Maria, fiica fostei internaționale Camelia Filip și a unuia dintre membrii echipei care au adus singura medalie olimpică voleiului românesc, Marius Căta-Chițiga (la Jocurile Olimpice de la Moscova, 1980).
Din Micul Paris, în inima Franței
Ce tabiet ai împrumutat de la francezi?

În Franța, trebuie să pupi pe toată lumea când spui Bună ziua! Chiar dacă sunt de mult timp în Franța, nu prea îmi place. Și despre români se spune că sunt pupăcioși, da, dar mai mult cu familia. Când nu îi cunoști, nu prea îi pupi… În sudul Franței sunt 3 sau 4 pupici – aoleu! Apoi, lor le place foarte mult vinul, cașcavalul. Eu pot să spun că asta am de la francezi – am gustat foarte multe feluri de cașcaval.
Acel procent de România, ce-ți dă? Ce e specific românesc și cum te-ai descrie pe tine, pe scurt?

Ce îmi dă România? Probabil un pic de mândrie și dorința aceea de a nu te lăsa călcată în picioare, un pic de dârzenie, sau mai bine spus – spiritul de luptătoare. Despre mine, cred că sunt mai zuzu la cap, îmi place să glumesc, să nu fiu prea serioasă. Sunt atentă, îmi place să ascult oamenii și cred că sunt prea bună, din când în când.
Cum e privită o româncă în Franța?
Au! Depinde. Oamenii, la început, înainte să vorbim de țigani sau de rommi, erau: aaa, vii din România. Toată lumea se gândește la comunism, la Ceaușeascu. După aia, când a fost toată actualitatea, că sunt foarte mulți în Franța, făceau glume, mai nepotrivite…


Ai tot timpul o ușă deschisă la noul ministru al sportului din Franța – care este tot o româncă (n.r. – Roxana Mărăcineanu)? Vă știți, frecventați aceleași cercuri?

Nu, nu, nu (n.r. – râde). Nu o cunosc. Adică, știu cine este, bineînțeles, dar nu am văzut-o niciodată. Sper că într-o zi… Să vorbim. Ar fi bine. Mă bucur că a ajuns acolo o româncă.
În Franța, cum percepi – au oamenii simțul umorului?

Depinde. Sunt unii foarte reci. Când îi cunoști, sunt foarte simpatifci. Mai ales în nordul Franței. Simțul umorului la ei este însă, clar, diferit de umorul din România. Oricum, ei sunt mai calmi, nu prea țipă. Noi mai țipăm.
Cât de des revii „acasă în România”?
Cred că la fiecare 2-3 ani. Fiindcă mai am familia aici la București. Mai vin să-i văd, câte o săptămână, pentru că nu prea am timp cu baschetul, când sunt în campionat.
Cutia cu amintiri din copilărie
Vii dintr-o familie de sportivi. Mama – baschetbalistă, tatăl – voleibalist. Cum ai făcut alegerea asta, între sporturile părinților?

Am început cu gimnastica. Eram cam înaltă, foarte înaltă! – de tânără. Apoi am făcut baschet, ca mama. Ea m-a antrenat. Așa am început, am zis să încercăm, dar nu prea îmi plăcea baschetul. Eu mă gândeam numai la gimnastică. Am urcat însă, am fost în centre de formare și am ajuns profesionistă. Visam, da, să fiu noua Nadia, dar cam 40 centimetri – atât era diferența. Aveam 7-8 ani și îmi plăcea tot: mă atrăgea solul, bârna. Îmi plăcea că era frumos, elegant.
Dintre poveștile tatălui tău, care este favorita ta și pe care ai auzit-o cel mai des? Medalia de la Jocurile Olimpice din 1980, Cupa Cupelor din 1979?

L-am văzut foarte puțin. Știu cine e, știu că a fost cineva, dar nu am nicio poveste… Vrei să îți spun mai bine o poveste de la mama?

Da! Te rog…
Știu! Că mi-a tot povestit. A fost la Edmonton. Era perioada comunistă, s-a dus să viziteze. Dar sportivii erau însoțiți de gărzi de corp. A trebuit să cam fugă, pentru că nu aveai voie să te plimbi. A fugit și, bineînțeles, au căutat-o. Când a ajuns în România, s-a dus în biroul lui Ceaușescu și a întrebat-o – Cum, cum, cum ai vrut să pleci? Dar ea nu a vrut decât să viziteze. Când au dus-o la Ceaușescu, i-au zis – Aoleu, ce-ai făcut? N-a vrut decât să viziteze, dar era frica asta – să nu plece din țară. Acum… dacă mi-ai spune că nu am voie să ies, că trebuie să merg cu o gardă de corp, aș spune – Pâi, de ce? Sunt liberă, fac ce vreau! Nu înțeleg cum s-ar fi putut așa… Dar este alt timp. Cu mama, este o relație foarte tare între noi, fiindcă am fost amândouă într-o altă țară, eram străine, a trebuit să începem totul de la zero. Dar asta este și a fost bine.
Provocarea din zilele de shopping: „Acum, moda s-a schimbat, poți să porți blugi mai scurți. Dar, înainte, când eram mică, dacă aveam blugii mai scurți, toată lumea râdea de mine – că îmi lipseau zece euro să cumpăr și restul de la blug”
Am văzut că ești cea mai înaltă la Campionatul ăsta. Cum este pentru o femeie să își găsească lucruri la 1,95m?

E foarte greu. Era foarte greu – acum, moda s-a schimbat, poți să porți pantaloni mai scurți, blugi mai scurți. Dar, înainte, când eram mică, dacă aveam blugii mai scurți, toată lumea râdea de mine – că îmi lipseau zece euro să cumpăr și restul de la blug (n.r. – râde). E mai bine acum, toată lumea poartă teniși, adidași. A fost foarte greu și mai e, când mă duc în magazine și… știu și eu că e prea mic, dar încerc (n.r. – râde).
Cum e în Franța când vine vorba de case? În România, știu că unele case mai vechi au tavanul foarte sus, mult mai sus. Blocurile noi, multe dintre ele au tavanul mai jos…

Acolo apartamentele și casele mai vechi sunt mult mai mici. De exemplu, când ajung la un club nou și caut un apartament, știu că la toate apartamentele mai vechi, ușa e mai joasă. Nici nu vizitez, n-are rost. Știu din start. Oricum, trebuie să fiu atentă când pun tocuri. Din când în când pot să mai dau cu capul, sus (n.r. – râde).
Și uriașii au modele. Iată de ce: Zlatan Ibrahimovic, Djokovic și LeBron James
Modelele tale în sport, care sunt?

Îmi place Zlatan Ibrahimovic. Fiindcă are o încredere în el care depășește tot.
Mulți spun că e nebun și arogant…

Exact. Cred că ai nevoie de asta în sport. Să fii așa, bătăios. Apoi, bineînțeles, îmi place Djokovic, LeBron James – cum lucrează, chiar dacă e cel mai tare. Asta aș spune.