INTERVIU | Fata cu papion din ringul de box și poveștile printre rafalele de pumni. Ramona Chirhoc Cobzac a devenit prima femeie-arbitru din România ajunsă la un Mondial de seniori. „Chiar a zburat un pumn prin fața mea!”

Este UNICA. Singura arbitră AIBA a României, cu trei stele trecute pe carnetul său. Iar lucrurile s-au aranjat de minune pentru Ramona Cobzac Chirhoc, prima româncă ajunsă în ring, ca arbitru de box. Tocmai și-a împlinit un vis: a arbitrat la Campionatul Mondial de box, masculin, a doua cea mai importantă competiție a planetei din portofoliul Federației Internaționale de Box. Sâmbătă, pe 2 septembrie, Ramona a condus din ring prima dintre cele zece finale mondiale, la semimuscă (46-49 kg).

20 de zile mai târziu, se află acasă, la Timișoara. Și-a reluat munca de zi cu zi, la o firmă specializată în furnizarea de energie și gaz natural. Lucrează la birou și are un program standard, gestionează o bază de date, actualizând-o cu cele mai noi contracte, trasmite oferte clienților și nu numai. Încheie la 17:00 munca, iar la 18:10, ProSport o găsește cu un telefon, când abia și-a tras sufletul după ce a urcat treptele spre casă și s-a făcut comodă. La 38 de ani, te întâmpină cu o voce fresh, plină de entuziasm. Urmează o discuție despre cea mai frumoasă experiență din ring pe care a avut-o vreodată, așa cum va mărturisi Ramona, fata care știe fiecare regulă a nobilei arte.

„Am arbitrat prima finală – în ring și mă mândresc cu asta. Pentru finale s-au ales cei mai buni.”

Ai revenit recent de la Campionatul Mondial de box, masculin. Cum a fost și ce înseamnă pentru tine?
Au fost două săptămâni ‘wow!’, în Hamburg. Pentru noi, ca arbitri, super-importantă competiția. Olimpiada este cea mai importantă – doar arbitrii foarte, foarte buni ajung la Jocurile Olimpice. Acest Campionat Mondial este puțin sub. Pe o scală de la 1 la 10, competiția asta ar fi de 9. Iar performanța este cu atât mai mare cu cât s-a schimbat modalitatea de selecție a arbitrilor: înainte, fiecare federație națională trimitea arbitrii. Acum, te cheamă forul mondial, AIBA.

Sunt, așadar, cei mai buni pugiliști, dar și cei mai buni arbitri….
Da. Sportivii trebuie să se califice. Au boxat la competiții continentale pentru a ajunge aici. Noi am fost 35 de arbitri, din toată lumea. Eu – una dintre cele trei fete: mai era o arbitră unguroaică și una din Koreea.

Cei trei protagoniști ai unui meci de box Foto: arhiva personală

Câte meciuri ai arbitrat și până în ce fază a competiției?
Toată competiția! Sunt zece finale și, din 35 de arbitri, am fost printre cei zece aleși pentru finale. Am arbitrat prima finală – în ring și mă mândresc cu asta. Pentru finale s-au ales cei mai buni.

Se simte că încă ai emoții când vorbești despre finală…
Da! Pentru mine a fost super-wow! România nu a mai avut arbitru la Campionatele Mondiale de când AIBA a început să cheme arbitri. Din păcate, anul ăsta am avut un sportiv calificat, dar nu a venit, pentru că a avut probleme medicale. Deci am fost singura, singura reprezentantă a României.

• Boxerul român Mihai Nistor (26), care a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Rio, și-a asigurat prezența la Mondialele din august, de la Hamburg prin calificarea în faza sferturilor de finală de la Campionatele Europene de la Harkov (Ucraina). Supergreul român nu a putut participa însă la întrecerea mondială, din cauza unei luxații. Potrivit unei declarații a președintelui Federației Române de Box, Vasile Câtea, pentru Dolce Sport, România nu a avut reprezentant la Mondiale pentru prima dată în istorie, luând în considerare retragerea de ultim moment de la ediția Doha 2017.

A 19-a ediție a Campionatului Mondial de box a fost găzduită de Alsterdorfer Sporthalle, din Hamburg – cu o capacitate de 4.200 de locuri. „Din start, știind unde merg, ce este acolo, entuziasmul era la cote foarte înalte. Și organizarea a fost super, și sala. Nemți! Foarte organizați. La preliminarii și semifinale nu au fost atât de mulți spectatori, dar la finale, sala a fost plină ochi! Plină-plină„, povestește Ramona. În acea sală plină-ochi, a arbitrat în total trei finale: prima în ring, alte două la masă. „Este complicat și la masă. Pentru că hotărăști soarta unui boxer. De multe ori, meciurile sunt atât de apropiate – îl dai învingător pe unul, dar merită și celălalt. În ring trebuie să fii foarte atent, trebuie să fii spotan, repede – buf-puf – tu trebuie să spui ‘STOP!’ Trebuie să le spui rapid boxerilor ce au făcut. E intensitate mare„.

 „Noi, arbitrii, nu avem voie să stăm în sală decât înainte de meciul nostru. Când se apropie confruntarea, ne scot pe toți cei șase arbitri – cinci la masă, unul în ring – ne duc frumos și ne așază pe scaune. Stăm până la finalul meciului în curs, apoi urmăm noi. În general, asta se întâmplă cu o repriză și jumătate înainte de meciul pe care urmează să îl arbitrăm noi. Restul timpului, îl petrecem în camera arbitrilor – referee room. Avem ecran, televizor – deci vedem exact ce se întâmplă în sală”,
Ramona Cobzac Chirhoc

Au fost mai mari emoțiile la acest Campionat Mondial decât la primul turneu pe care l-ai arbitrat?
Nu! Primele dăți am avut emoții – până m-am obișnuit, până când am devenit stăpână pe regulile învățate. Și au tot schimbat regulile. A trebuit să țin pasul. Apoi, mergând la tot mai multe turnee, am început să cunosc arbitrii, superviserii și ITO – care ne sunt superiori nouă, în grad. Acum, atmosfera mi se pare mai destinsă. Ni s-a spus – ‘să fim serioși, să ne concentrăm’, ne-au dat până și sfaturi de genul – ‘să ne odihnim, să nu mâncăm prea mult’ – pentru că este o întrecere foarte importantă, iar deciziile noastre îi marchează pe viață pe sportivi. Dar ne-au și susținut foarte mult. A fost ok. Stresul vine acum din faptul că știi că trebuie să dai tot ce ai mai bun. Dar m-am obișnuit (n.r. – râde).

Cum este să te afli mereu în postura aceasta, a deschizătoarei de drumuri – mereu să fii prima din România care reușește asta, apoi astalaltă? Te gândești de fiecare dată că rupi o barieră și pentru România, sau deja este doar evoluția carierei tale și un pas în față pe care tu reușești să îl faci?
Este deja normalitate. Dar mă bucur la final că deschid și drumul pentru alții. Chiar m-am întâlnit zilele trecute, în Timișoara, cu o fată care începuse o dată cu mine. Și îmi spunea că îi pare rău că a renunțat. Mai este o fată la Baia Mare care a dat examenele pentru arbitru Internațional, de o stea. Și mă bucur enorm. Pentru că alte țări au mai multe fete și au de toate – arbitre cu o stea, și cu două, și cu trei. Mă bucur că eu sunt aici, că sunt prima, dar tare mi-aș dori să fim mai multe! Deocamdată, sunt UNICA! Chiar nu m-ar deranja deloc, deloc să mai vină fete din urmă!

Un pas în spate din calea pugiliștilor. Foto: arhivă personală

„A fost nevoie să ne inventeze pe noi. Sunt antrenori care spun – ‘eh, fete?’ Atunci eu le-o retez – ‘boxerițe vreți, da? Arbitre nu?‘”

Când ajungi la nivelul acesta, se mai fac glume pe seama faptului că ești femeie? Se mai uită arbitrii-bărbați cu mirare, se mai uită ciudat?
Sunt și acum cârcotași,  Încă au rămas, pentru că la început, erau mulți cei care spuneau că nu merit să fiu aici, sau că sunt arbitri mai buni  bărbații. Este și un curent de opinie – ‘ce ne trebuie fete?‘ Dar arbitre fete au trebuit să apară pentru că în 1999 / 2000, când a început boxul feminin, aveau nevoie de fete la cântar. La începutul competiției, înainte de probă, exxistă proba cântarului, pentru că sportivele trebuie să își facă fiecare categoria. Se dezbracă. Fiind fete… era o problemă, pentru că nu poți să pui, totuși, o femeie să se dezbrace în fața unui bărbat. Așa că, a fost nevoie să ne inventeze pe noi. (n.r. – râde). Arbitrele. Sunt antrenori care spun – ‘eh, fete?‘ Atunci eu le-o retez – ‘dar boxerițe vreți, da? Arbitre nu?”. Cred că nivelul la care am ajuns spune destul. Asta arată totul. Mi-am văzut de treabă, nu am ținut cont de ceea ce se spunea în jurul meu. Știi cum e vorba aceea – câinii latră, ursul trece.

Ai spus că a fost o necesitate apariția voastră. Te uitai la box, știai câte ceva despre sportul ăsta sau ai luat-o de la zero? Cât de mult ți-a luat să înveți ceea ce aveai de învățat?
Mă uitam la box, îmi plăcea. Dar regulamentul, evident, nu îl știam. Prindeam câte ceva uitându-mă la meciuri. Dar, un prieten de familie mi-a propus să fac acest curs: două luni ne-au predat regulament și am tot exersat în ring, apoi am dat examen. Dar, ce am învățat atunci, a fost doar începutul. Pentru că pe parcurs, s-au tot schimbat. A trebuit să mă pun mereu la curent cu toate noutățile. Inclusiv la acest Campionat Mondial s-au schimbat lucruri din regulament. Și încă învăț. Asta caută cei de la AIBA – oameni dispuși, dornici și capabili să învețe constant, nu cei care spun – eu știu, știu totul, așa se face, știu și nu mai am nevoie să învăț. Ei au nevoie de oameni care să învețe cu ei, pentru că tot încearcă diferite variante, formule. Încearcă să îmbunătățească și regulamentul și concursul și atunci totul este dinamic.

Cam cât de gros ar fi regulamentul ăsta – 20 de pagini, 60 de pagini?
Ah! La început era o cărticică. Mică. Așa era când am început, în anul 2000. Poate avea 50 de pagini, dar, repet, era mic. Acum sunt vreo patru, mari, fiecare cu câte 50 de pagini (n.r. – râde). Deci, așa e: acum sunt mai multe reguli. În plus, eu sunt arbitru de trei stele. Iar AIBA are două versiuni WSB și APB – varianta de profesioniști și semi-profesioniști. Și aici, mai este un singur băiat din România care, la fel ca și mine, are calificările astea. Eu am fost prima. Anul trecut am dat examenul, la Sankt Petersburg, la un Campionat Mondial de Tineret. Am dat examinare pentru asta. Știu că el a dat examinare anul acesta, în iarnă. Suntem singurii. Mai sunt și acolo regulamente – pentru că diferă lungimea meciurilor, de exemplu: cinci reprize în loc de trei reprize, sau opt reprize, sau 12 reprize. Nu ca meciurile de amatori: trei reprize și gata.

Ramona își amintește cu drag de competiția din noiembrie, pentru că a fost o nouă treaptă în ascensiunea ei. Și se simte norocoasă. „Arbitrajul în box nu este un job bănos. La competițiile cele mai mari suntem și plătiți, cu bănuți, dar în țară foarte slăbuț – spre deloc în ultimii ani. Dar, într-adevăr, costurile deplasărilor sunt acoperite, așa că este ok. Foarte rar, la început, în țară am plătit și transportul. Dar am un job ideal. Pentru că am primit atât de multă înțelegere la Restart Energy. Am mers la interviu și, evident că a trebuit să vorbesc despre arbitraj și plecările pe care trebuie să le fac. Patronul m-a înțeles. Avea 30 de ani și a făcut și el tenis: mi-a spus să îmi urmez visul. Așa că în octombrie m-am angajat, iar în noiembrie plecam la Mondial, două săptămâni„, relatează Ramona.

Ramona, la jobul de zi cu zi care îi permite să își ducă mai departe hobby-ul. Foto: arhivă personală

„A știut ce ia!”

Boxerii schimbă uneori tempoul luptei. În finala categoriei semimuscă pe  care a arbitrat-o, clinciurile au început în repriza a doua. Atunci a început să fie nevoie de Ramona, să despartă duelurile neregulamentare. Deviem și noi cursul discuției, pentru a reveni cu un ultim atac asupra colecției de amintiri de la Hamburg 2017.

Boxul este o lume a bărbaților, a bărbaților duri. De propuneri indecente din partea boxerilor ai avut parte? Sau a celor din staff? Comentarii aiurea, aluzii?
Eh, am primit destule numere de telefon. Cereri de prietenie. Dar mi-am văzut de treabă (n.r. râde). N-au avut trecere.

Acum ești căsătorită. La început, pentru prietenul tău, pentru soțul tău – a fost intimidant faptul că tu intrai în ring?
Când m-am cunoscut cu soțul meu, eu eram deja arbitru. A știut ce ia! (n.r. râde) Chiar dacă mai protestează el uneori, și acum, din cauza deplasărilor. Dar, știa ce ia! Nu a fost surprins. Nu mi-a zis niciodată ceva de genul ‘vezi să nu iei bătaie”, dar o dată a fost cu mine la Mangalia. Era un campionat sau o cupă de fete. Iar tatăl unei fete urla și mă înjura. S-a dus la el să îl liniștească. S-a întâlnit cu tatăl acela (n.r. râde).

„E bine că am părul lung și sunt nevoită să îl prind în coadă. Așa, de fiecare dată am un elastic cu pietricele, o clamă frumoasă. Să știu eu că am ceva care seamănă a bijuterie”

Știu că îți plac bijuteriile și că pe unde mergi la concursuri, asta cumperi. Cât de mare este colecția?
Da, sunt amintiri. E mărișoară colecția. Faină. Am o cutie mare, am pus și prin două sertare. Am început să mai și dau din ele, le schimb. Îmi plac bijuteriile din argint, iar în ultimul timp cumpăr mai mult cercei.

Intri cu bijuterii în ring? Ai un talisman norocos de care nu te desparți?
La început nu prea. Nici nu aveam voie. Anul trecut însă am întrebat special și mi s-a spus că dacă cerceii nu cad și sunt micuți, este ok, pot să îi am în urechi. Așa că anul acesta chiar i-am luat cu mine. Apoi, un mic secret: e bine că am părul lung și sunt nevoită să îl prind în coadă. Așa, de fiecare dată am un elastic cu pietricele, o clamă frumoasă. Să știu eu că am ceva care seamănă a bijuterie. Să zicem că e tușa mea feminină.

Cât de strictă este ținuta?
Trebuie să avem pantalon negru la dungă, încălțări negre și cămașă albă. De preferat, cu mânecă scurtă – la competițiile importante. Papion, părul strâns.

În câte țări ai ajuns cu boxul?
Nu le-am numărat. Dar s-au adunat multe. Am văzut cam toată Europa. Am ajuns în China, India, Koreea de Sud, Honduras, Argentina, Brazilia, Thailanda – ca să enumăr destinațiile cele mai îndepărtate. Cel mai mult mi-a plăcut însă tot aici aproape, în Italia – mai exact, Sardinia. Din 2006 am rămas cu gândul acolo.

Mereu atentă Foto: arhivă personală

„Îmi aduc aminte de o perioadă în care nu prea eram chemată la competiții. Mă uitam la colegele mele din alte țări. Nu plângeam, dar sufeream, pentru că voiam și eu!”

Ți s-a făcut vreodată rău văzând sânge?
Nu! Dar mi s-a făcut de câteva ori milă de unii boxeri. Iar când un boxer se bucură prea mult, mă emoționez. Nu aș fi putut ajunge până aici altfel.

Are Holograf un cântec – ‘și băieții plâng câteodată”. Boxerii plâng și ei câteodată. Arbitrii?
Nu am văzut. Boxeri am văzut, săracii! Mulți. Arbitrii… poate doar acasă, când nu-i vede nimenea. De momente grele însă am avut și eu parte. Îmi aduc aminte de o perioadă în care nu prea eram chemată la competiții. Nu aveam decât două stele și mă uitam la colegele mele din alte țări – cum era unguroaica de exemplu, sau italianca, sau turcoaica: le chemau! Nu plângeam, dar sufeream, pentru că voiam și eu! Mă gândeam ‘de ce? De ce nu?”. Dar motivul era simplu și am înțeles, ulterior: nu mă chemau pentru că aveam doar două stele. Dar, între timp, a venit soarele și pe strada mea.

Au fost meciuri care nu te-au lăsat să dormi noaptea?
Da. Mai ales la început, după meciurile strânse, decizie de 3-2. Dacă eram în ăia trei, care au dat învingătorul, iar meciul era foarte, foarte apropiat, mă gândeam că aș fi schimbat decizia dacă îl dădeam pe celălalt. Și mă tot gândeam, rumegam – să spun așa. Au fost destule astfel de meciuri. Dar au trecut.

Este un lucru valabil în mai toate sporturile… de regulă, despre arbitrii se vorbește mult și devin faimoși atunci când greșeșc. Cum te împaci cu gândul ăsta, la început?
Eu nu cred că am făcut prostii. Lumea e rea, mai zice lucruri, dar nu mi-am pus problema așa. Nu vreau să greșesc pentru că nu vreau să stric sportivii. Pentru ei. Pentru mine, contează foarte mult să fiu eu convinsă că cel pe care îl dau învingător a câștigat. Pentru mine așa a fost. Nu am de ce să mă gândesc că am greșit.

Te uitai la un meci precum cel al lui Mayweather sau Kliciko și visai că ajungi acolo?
Nu, pentru că este altceva. Nu poți ajunge acolo, deoarece este altă categorie de profesioniști. Eu pot arbitra doar la AIBA: WSB (semi-profesioniști), APB (profesioniști) și AOB (amatorii). La meciurile de box-office, ale americanilor nu am avea voie să arbitrăm. Eu rămân cu visul meu – Jocurile Olimpice. Vreau la Olimpiadă.  

Și cariera de arbitru de box este o luptă. Foto: arhivă personală

Tu ești arbitru internațional AIBA. Federația Română de Box a avut destule probleme cu ei: a fost dezafiliată, nu mai avea dreptul să trimită sportivi… pe tine te-au afectat direct lucrurile astea? Ai stat și tu pe tușă?
Pe toată lumea a afectat. Dar nu pot să spun că a fost foarte grav. Eu, oricum, aveam două stele la vremea respectivă și de aceea nu mă chemau, pentru că aveau nevoie de trei stele. Când și-a revenit, Federația a fost cea care m-a ajutat și m-a susținut să îmi iau cele trei stele, să merg la examinare în Italia. Dar atât de dramatic nu am suferit, nici noi, nici sportivii. Pentru că din câte știu eu, o singură dată au concurat sportivii noștri sub steag AIBA. Au avut voie să participe la competiție.

„Tot ce contează este să știi foarte bine regulamentul, ca să poți da repede o decizie, pe moment. Da, trebuie să ai și reflexe”,
Ramona Cobzac Chirhoc

Ultima repriză. Revenim la finala de Mondial, de la Hamburg, a Ramonei. cea care i-a imprimat o stare de voie bună pe care o remarcă toți în jurul ei. „Îmi spunea ieri o doamnă că mă vede așa într-o stare perfectă. ca și cum nu mă tem de nimic. Și așa este. Da, s-au legat lucrurile pentru mine. Pe toate planurile„. Finalul este intens. Și pățania din finala mondială demonstrează clar – ai nevoie de reflexe. Chiar și după 17 ani de arbitraj, pumnii ajung, câteodată, amenințător, spre omul în alb și negru.

Povestește-mi o întâmplare de la acest Mondial, pe care o s-o ții minte toată viața…
L-am văzut pe Kliciko! A fost la finală. A premiat sportivii, a venit și la noi – să facă o fotografie cu arbitrii și a făcut și o fotografie doar cu mine!

Ramona, alături de legenda boxului, Vladimir Kliciko. Rezideent la Hamburg, sportivul din Ucraina are 29 de  meciuri pentru titlul mondial în carieră. S-a retras însă în 2017 din boxul profesionist. Foto: arhivă personală

…
Apoi, trebuie să spun că mi-am tot propus să mă uit la înregistrarea finalei. Cică s-a văzut cum mai era un pic și mă lovea unul dintre boxeri. Eu m-am băgat să îi despart. Am spus BREAK, dar, așa cum se întâmplă, ei nu s-au despărțit imediat. Aștepți două-trei secunde, apoi te bagi între ei să îi desparți.

Și atunci era să încasezi un pumn?
Exact. Cred că boxerul din colțul albastru, dar nu mai știu sigur. A lovit exact când m-am băgat eu să îi despart. Nu m-a atins, dar ccolegii mei din spate au spus după meci că extrem de puțin a lipsit! Într-adevăr, a zburat așa un pumn prin fața mea, dar nu mi s-a părut că este așa aproape, în momentul ăla!

Erai prea concentrată?
Probabil. Și emoții. Dar mi-am propus să mă uit pe filmare. Trebuie să fie pe undeva.

• Momentul s-a consumat în runda finală, a treia, în ultimele 40 de secunde ale meciului pentru aur. Hasanboy Dusmatov (Uzbekistan) încerca să îl lovească pe cubanezul Joahnys Argilagos, campion în exercițiu al categoriei semimuscă. Și așa cum a promis, Ramona s-a uitat pe înregistrare: „Chiar pare mai grav. Dar nu era chiar așa. De la filmare. Și fața mea era wooow!„, glumește arbitra. Aurul i-a revenit în final cubanezului Argilagos, prin decizie 3-2.

Ramona Chirhoc Cobzac, încadrată la Hamburg de doi dintre medaliații ultimei ediții a Jocurilor Olimpice. Campionul mondial Joahnys Argilagos a luat bronz la Rio, uzbecul – aur. Foto: arhivă personală

„Acestea sunt meciurile care îmi plac – meciurile care se încing, când trebuie să intervii în luptă, să îi desparți. O dată, m-a călcat o boxeriță și am picat”

Aici ai scăpat. Ai încasat vreun pumn de când stai în ring?
Da! Dar nu în față! Am luat un pumn în piept. Piept-spre umăr. A fost același lucru – am spus BREAK!, nu se despărțeau. Am zis STOP!, m-am băgat și n-a vrut omul să mă lovească, dar era deja pornit pumnul. Din fericire, nu a fost foarte tare. Și a mai fost o dată când am simțit căldura pumnului, cum a trecut pe lângă fața mea. Mi-am zis – uuuuh!

Ai putut  continua meciul, când ai încasat lovitura?
Da, bineînțeles! Dar acestea sunt meciurile care îmi plac, meciurile grele. Meciurile care se încing! prefer asta, decât un meci în care stau băieții și boxează frumos, îngrjit și tu doar să te învârți în jurul lor. Este mai fain când trebuie să intervii în luptă, să îi desparți. Aaaa… mi-am adus aminte!

Ce?
Acum doi ani sau trei ani, în Italia. M-a călcat o boxeriță și am picat. Ea a făcut pas înapoi, eu mă retrăgeam să îi fac loc, să o ocolesc și… (n.r. – râde) mi-am tras piciorul, dar deja mă călcase! M-am ridicat – țup! Repede înapoi. Na, se mai întâmplă.

Ramona, este frumos boxul?
Da, pentru mine este. Dar știu că nu pentru toată lumea. Lupți singur, doar cu forțele tale. Nu ai o echipă, ca în fotbal. Este doar ce poți tu. Aia se vede, aia contează. Nu ai nevoie de ajutorul nimănui. De fapt, nu primești ajutorul nimănui.

Fata cu papion și vise olimpice. La Tokyo, Ramona ar avea 41 de ani. Foto: arhiva personală

O lăsam pe Ramona, fata cu părul negru închis, îndrăgostită de nobila artă, să viseze la un nou capitol cu iz de basm, intitulat Tokyo 2020. Să fie din nou prima, pentru România.