CAMPIONII ROMÂNIEI | Povestea primei medalii olimpice a natației. Anca Pătrășcoiu: „Pentru mine a fost un semi-eșec. O consolare: ok, n-ai mers așa bine, dar măcar ai luat medalie” VIDEO

• Anca Pătrășcoiu (47 ani), prima medaliată olimpică a natației românești, a revenit în 2010 în bazinul de înot, după o pauză de 20 de ani, în care a fost o  „ștrandistă”, după cum se caracterizează, cu vizite rare pe marginea apei.
• Înotătoarea din Baia Mare a cucerit în 1984, la JO de la Los Angeles, medalia de bronz în proba 200 m spate
• România a terminat pe 2 în clasamentul pe medalii la ediția din California, cu 60 de prezențe pe podium în total (20 de medalii de aur, 16 de argint și 17 de bronz).

În ultimii cinci ani, peisajul s-a schimbat: alături de Carmen Bunaciu, ea organizează concursuri pentru pasionații de înot de peste 25 de ani, antrenează copii apropiați de vârsta la care își începea parcursul spre cel mai frumos moment al carierei – medalia olimpică de la Los Angeles, din 1984, îi premiază pe „pitici” la concursurile pe diverse categorii de vârstă. „Întotdeauna mă voi ocupa de Masters, este foarte drag sufletului meu. Deopotrivă însă mă ocup de antrenamentele copiilor. Îmi face mare plăcere să lucrez cu cei mici, să le împărtățesc din experiențele mele, să-i susțin la concurs„, spune acum sportiva din Baia Mare, cu două ediții ale Jocurilor Olimmpice în palmares, Los Angeles și Seul. A fost atât de prinsă cu treburile înotului, încât Jocurile Europene de la Baku nu au putut-o reține nici măcar câteva minute în fața televizorului: „Am auzit că au avut loc, dar nu am apucat să văd nimic la televizor, am fost prinsă cu antrenamentele, cu drumurile„

Un exemplu: Concursului Național de înot „Camelia Potec. În căutarea viitorilor campioni”, organizat weekendul trecut în bazinul de dimensiuni olimpice, de la Stejarii Country Club. Anca Pătrășcoiu a făcut ture de-a lungul bazinului, între podium și zona de comandă cu listele de start și programul curselor, și-a luat de mână elevii, a intrat în bazin cu ei, atunci când s-a dat stop întrecerii primei zile, după o poză de echipă mamut. Announcer-ul evenimentului a repetat de zeci de ori informația „Anca Pătrășcoiu – prima medaliată olimpică a natației românești”. Pentru fetițele pe care le pregătește, este simplu „Anca”.

Cum vă simțiți, urmărindu-i și premiindu-i pe cei mici, care mai au un drum atât de lung până la performanță?
Este un sentiment de bucurie, dar este și un pic de nostalgie, pentru că îmi aduc aminte de începuturile mele de sportiv. Am început tot la vârsta asta, 8-9 ani și pentru mine este o bucurie să văd un concurs cu burse. Mă bucur că se pune accent și pe tehnică și pe felul în care arată copiii și pe multe alte calități, în fara timpului efectiv.

Ce vedeți diferit?
Multe, de la echipament la piscine, care arată cu totul altfel. Sunt alte condiții. În plus, văd foarte mulți copii, nu știu dacă neapărat doritori de performanță, pentru că drumul este foarte lung, dar care sunt foarte fericiți că sunt în apă. Văd mult mai multă bucurie decât atunci când eram noi copii.

Ați organizat primul turneu Masters, pentru seniori, din România. Acum, ce proiect vă ocupă cel mai mult timp?
Întotdeauna mă voi ocupa de Masters, este foarte drag sufletului meu. Deopotrivă însă mă ocup de antrenamentele copiilor. Îmi face mare plăcere să lucrez cu cei mici, să le împărtășesc din experiențele mele, să-i susțin la concurs.

Ați lua un sportiv să îl creșteți, să îl duceți apoi la Campionatele Europene, Mondiale, să mergeți din nou la competițiile pe care le-ați făcut și ca sportivă?
Da! Asta nu e greu. Greu este să găsești sportivul care să își și dorească și să și poată să ajungă la competiții de nivel internațional, la competițiile majore. Ei la 8-9 ani sunt mulți, este foarte bine că își doresc, dar performanța adevărată începe puțin mai târziu, după ce au reușit să își însușească tehnica în toate procedeele. Mulți renunță, pentru că este un volum de muncă destul de mare. Vine acel moment în care trebuie să aleagă între școală și sport. Eu spun că nu este nevoie de această alegere, dar este decizia părinților. Mi-aș dori să ajung și cu un sportiv la competițiile majore la care am participat ca sportivă, am răbdare.

„Eu aveam alte așteptări, iar pentru mine, atunci, a fost un semi-eșec”

Ne întoarcem la Jocurile Olimpice din 1984. Am văzut pe Internet un filmuleț al finalei olimpice. V-ați uitat de-a lungul anilor la acea evoluție?
Eu când înotam nu erau așa de multe posibilități. Nu se făceau poze, nu erau atâtea înregistrări. YouTube este singurul loc unde se poate vedea cursa, de fapt mai multe probe de la Jocurile Olimpice din 1984. Acum ai acces la mult mai multă tehnică și informație, popularizare. Eu am făcut o pauză mare atunci când m-am lăsat de înot, pur și simplu nu-mi mai doream să văd bazinul. Competițiile Masters m-au readus la bazin. Când am realizat că există astfel de competiții și că ar fi persoane interesate de așa ceva și în România. M-am implicat foarte tare. Așa a rămas doar bucuria de a înota, fără stresul și presiunea de a înota, fără emoțiile din concurs. A fost o pauză de 20 de ani, în care mergeam la bazin ocazional, ca un ștrandist. Fără antrenamente, fără vreun fel de implicare măcar pe partea asta de antrenorat.

De ce?
Eu cât timp am făcut înot, a fost ceva foarte intens și solicitant. Și din punct de vedere fizic, și psihic. Am ajuns să nu îmi mai doresc să vin la bazin. Am avut nevoie de o pauză mare, ca să pot veni la bazin cu plăcere.  Acum când intru în bazin, fac din nou ușor, cu plăcere – indiferent dacă fac un antrenament pentru mine, la Masters sau pentru copii. Așa trebuie.

Ziua când ați adus prima medalie natației românești, v-o amintiți cap-coadă, întreaga rutină de dinainte de concurs, evoluția, ce a fost după?
Pentru mine nu este așa o amintire veselă, pentru că eram foarte obosită. Și am fost dezamăgită. Așteptările mele și ale antrenorilor mei, ale întregii delegații, ca timp vorbind – erau mai mari. Eu trebuia să înot mai bine. Până la urmă, medalia a fost așa, o consolare: ok, n-ai mers așa bine, dar măcar ai luat medalie. După aceea am realizat cum e cu medalia și ce înseamnă cu adevărat, pentru că până la urmă, a fost o realizare. Eu aveam alte așteptări, iar pentru mine, atunci, a fost un semi-eșec (n.r. – râde).

Deci nu ați sărbătorit?
A, nu! Nu! Nici nu aveam pe vremea aceea cum. Eu nu aveam nici 17 ani, acum aș sărbători (n.r. – râde), dar atunci nu. Bucuria a venit când am ajuns acasă, când am ajuns la părinți. Primirea a fost frumoasă, ok, dar eu nu realizam mare lucru. Vârsta…

Ați revenit la Los Angeles?
Nu. Mi-ar plăcea să fac o vizită, fără stres și fără emoțiile alea de concurs, fără concentrarea aceea incredibilă… mi-ar plăcea.

„Așa știi și la competiții că nu ești niciodată singur”

Ați câștigat primul titlu național la 14 ani, medalia olimpică la 16. Acum, vedem juniori care bat recorduri naționale, dar în concursurile internaționale, mari, ori nu prind finale, ori sunt departe de podium. De ce?
Noi am rămas puțin în urmă față de ritmul cu care se avansează pe plan internațional, pentru că avem muți copii la vârste fragede care obțin performanțe timpurii, apoi se lasă pentru că nu se mai simt motivați. Exact la vârsta la care ar trebui să intre în concursurile internaționale, avem foarte puțini. Dacă nu sunt mulți, nu ai concurenți. Avem mulți la vârste mici – e bine, dar ar trebui să găsim soluția să îi ținem în bazin multă vreme. Să nu-i omorâm cu antrenamentele. Se lasă mulți, antrenorii la fel. Avem performanțe la copii, dar din păcate, la seniori, avem puțini oameni. Și nivelul este, din păcate, scăzut. Asta este.

Cât a contat concurența cu Carmen Bunaciu?
A contat. Noi ne-am înțeles: în afara bazinului, unde eram adversare, eram prietene și era o atmosferă bună. Sunt 30 de ani de când ne cunoaștem și nu-mi aduc aminte să ne fi certat vreodată. Suntem și acum prietene. Contează spiritul de echipă – așa știi și la competiții că nu ești niciodată singur. Mai este cineva în situația ta, care te înțelege, te susține, pentru că știe exact prin ce treci. Este foarte important.

„Dacă la 15-16 ani nu faci acele două antrenamente, nu ai de ce să speri că vei intra într-o finală europeană”

Ce sportiv vă place ca mentalitate, ca model, în sportul românesc al anului 2015?
Nu știu dacă pot da un nume. Sunt mulți sportivi care pot fi modele pentru copiii care acum își încep activitatea. Cred că Simona Halep este un model, iar eu le admir foarte mult pe fetele de la gimnastică, care muncesc mult de mici și sunt foarte perseverente. Asta ne-ar trebui și nouă la înot.

Ce ar trebui să se întample pentru a putea spera într-un viitor apropiat la o medalie olimpică la natație?
Curândul ăsta o să fie un pic departe (n.r. – râde). Bineînțeles că totul începe de jos, de la baza de selecție. Antrenorii văd că își doresc, sunt mulți antrenori buni, părinții se implică și ei. Ține de noi să reușim să îi ținem în bazin. Eu țin minte că aveam program special, eu și colegii mei – cu antrenamentele, cu școala. Dacă ai două antrenamente pe zi și trebuie să stai la școală până la ora 16:00, nu ai cum să faci cele două antrenamente. Și dacă la 15-16 ani nu faci acele două antrenamente, nu ai de ce să speri că vei intra într-o finală europeană.

Cum se contruiește un campion: „Îți trebuie multă muncă. Asta nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată. Îți trebuie aptitudini, nu talent, trebuie să ai susținere din partea familiei, mai mult acum decât aveai în anii ”80. Pentru noi poate că era mai simplu pentru că nu aveam  ispite – înotul era un fel de a-ți petrece timpul liber. Acum ai soluții mai ușoare, mai comode de a face asta. Există concurență mare (n.r. – râde). E mult mai simplu să te duci cu prietenii în parc sau la un film, sau la o petrecere decât să stai două ore să muncești din greu. Și chiar muncești din greu” – Anca Pătrășcoiu

Ce sfat i-ați da unui tânăr înotător?
Să muncească, să aibă răbdare și să fie perseverent.

Mulțumesc!
Mulțumesc și eu.