Editorial Cristian Tudor Popescu: „Amorul artei”

În tot balamucul săptămânii trecute, au fost știri care m-au făcut să zâmbesc, altele care mi-au smuls o înjurătură. Știrea că zeul olimpic Michael Phelps a fumat canabis cu bongul, deja beat, în văzul lumii, la o petrecere studențească, mi-a dat niște neuroni cap în cap. Îl vedeam pe acest sportiv excepțional ca pe un îndrăgostit de disciplina sa, înotul, trăind în sutimea de secundă cât trăiesc alții într-un an, un om-amfibie pentru care mângâierea apei pe trupul lansat torpilă spre record e drogul suprem. „Mănânc, dorm și înot. Asta e tot ce fac în fiecare zi”, declara Michael la Beijing. L-am crezut, în naivitatea mea de care sper să nu mă vindec niciodată. Acum, trebuie să fac față imaginii unui Mike Gălăgie care bea zdravăn, umblă însoțit de un cârd de pisi și trage pe bot. Aflu că la 19 ani, prins beat la volan, a primit 18 luni de muncă comunitară și 250 $ amendă. Se mai întâmplă, dar nu pot să nu mă gândesc acum la Phelps ca la un om profund nefericit, chinuit în timp ce înoată. Dotarea formidabilă pe care o are de la Dumnezeu sau de la natură poate să fie și o povară pentru el. Acesta o fi, de fapt, Phelps cel adevărat, un se bagă-n seamă alcoolic și drogat, care s-a simțit ca-n lagăr în cantonamentele de pregătire pentru cele 14 medalii olimpice de aur, și acum a scăpat în ce-l interesa, cânepă și pițipoance?

Cu ani în urmă, când am auzit că modelul meu, Björn Borg, după ce s-a lăsat de tenisul mare la 26 de ani, a început să râme ca porcul în whisky, femei și cocaină, m-a durut aproape fizic. În cazul Phelps, surâd filosofic. Iar dacă aș pune în discuție problema responsabilității morale a unui mare campion, idol al tinerilor, care tind să-l imite în toate, ar trebui să râd de mine însumi. Adrian Mutu mi-a replicat într-o discuție televizată, pe vremea prafului alb: „Da’ ce, le spun eu să facă ca mine? Vreau să-mi trăiesc viața cum vreau și fiecare face cum crede”.

OK, dar am și eu voie să-l iubesc și să-l respect nu pe un fotbalist român, ci pe americanul Pete Sampras, care, la 31 de ani, după ce câștigase pentru a nu știu câta oară U.S. Open și se retrăgea plângând, dar neînvins, din tenis, a răspuns la întrebarea „Vei bea acum un pahar de șampanie?” cam așa: „Nu știu, să văd ce spune dieteticianul”.

Și să fiu convins, cu naivitatea de care vă vorbeam, că Rafael Nadal nu se dopează. Nicio injecție din lume nu-i poate da spaniolului îndemânarea unică de a lovi mingea și a face punct ca marii baschetbaliști din NBA, aparent fără nicio „tehnică”, oprit într-un picior sau căzut în fund. Nicio injecție din lume nu poate șterge faptul că sportivul care se dopează fură, este un hoț, un trișor, și se comportă ca atare. După extraordinarele secvențe de la sfârșitul Openului Australian, Nadal a primit cel mai prestigios premiu spaniol, acordat de prințul de Asturia pentru Sport pe 2008; mulțumind, Rafa a cerut ca premiul să-i fie acordat anul viitor lui Roger Federer, „un jucător de tenis și un om excepțional”. Rafael Nadal dovedește că respectă și iubește enorm sportul pe care îl practică; un om pe cât de dârz, pe atât de demn și onest ca el nu poate avea nicio tangență cu drogul.

La aproape 37 de ani, Sampras a jucat câteva seturi, pe bune, cu Federer. I-a făcut față fără probleme numărului 1 mondial, elvețianul declarând scurt după meci: „Încă e foarte tare”. Revin în bazin: cui poate să îi  mai facă față Ian Thorpe „Thorpedo”, campionul de la Sydney și Atena, mai gras cu 20 kg la doi ani după ce s-a lăsat de înot? Ce mă zgârie pe creier în imaginea unui Thorpe șunculos, în slip, zâmbind tâmp pe malul mării, mândru de noul său record? Sau a unui Ruud Gullitt,  supervedeta de odinioară a lui AC Milan, gravid în luna a noua? Că despre Mike Tyson, ajuns la dimensiunile unui luptător de sumo, nu poți să te întrebi decât dacă a băgat de seamă.

Cred că, paradoxal sau nu, oamenii aceștia nu iubesc cu adevărat sportul în esența lui, care transcende performanța, banii sau gloria – viața sportivă, plăcerea de a te mișca, echivalentă cu aceea de a citi o carte, a asculta muzică sau a vedea un film. La vechii greci, a nu ști să înoți era o dovadă de incultură. Cum s-or numi cei care știu să înoate și să alerge, dar decât s-o facă gratuit preferă să se îmbete sau să se îndoape? Dumnezeu nu alege când aruncă talentul din cer.

N-o să apuc ziua în care Nadal și Federer, cu pletele încărunțite, dar având aceleași siluete ca astăzi, vor juca tenis la o margine de lac, cu doar câțiva prieteni ca public, hotărâți și atunci să dea totul, așa, de-amorul artei. Dar știu că ea va veni.

"Dumnezeu nu alege când aruncă talantul din cer" – Cristian Tudor Popescu

8 titluri olimpice a cucerit Michael Phelps la JO de la Beijing

14 titluri olimpice deține Michael Phelps, la care se adaugă și două medalii olimpice de bronz

Phelps, omul amfibie