SPECIAL | Timișoara, refugiul pentru jucătorii de futsal alungați de război! Povestea etnicului român Damian Zaporojan: ”Au zis că în trei zile toată Ucraina va fi în genunchi. Băieții mor, dar Ucraina trăiește! Până la capăt pentru Ucraina!”

Un grup de băieți care practicau futsal trăiește de câteva săptămâni la Timișoara, într-un cămin studențesc. Ei au fugit din calea războiului care mistuie țara vecină, înainte de a împlini vârsta majoratului, sinonimă cu trimiterea pe front.

Între grupul de copii ”salvați” de FRF se află și Damian Zaporojan, un adolescent din Slatina (Ucraina), localitate aflată în imediata vecinătate a Sighetului Marmației. Etnic român, Damian este component al naționale de futsal de juniori a țării sale și spune că propaganda lui Vladimir Putin despre persecuția minorităților naționale în Ucraina este o minciună.

Românii din Transcarpatia trăiau liniștiți până la război

Damian s-a născut chiar pe vremea când mama sa făcea facultatea de Geografie la București, însă de bebeluș a ajuns acasă, în Ucraina. Vorbește perfect românește, mai ales că a venit des la noi în țară când era mai mic, cu un ansamblu de dansuri populare românești, din Slatina (Ucraina).

Teoretic oraș, cea mai mare localitate urbană din Ucraina cu români majoritari, Slatina e considerată de cei de acolo ”sat de origine orășenească”, deoarece i s-a micșorat populația, cu mulți localnici alegând să treacă Tisa, în România.

„Trăiesc lângă Sighetul Marmației. Toată zona se socotește a românilor. Părinții mei sunt români, dar cu cetățenie ucraineană. Școala am făcut-o în română. Când eram mic veneam des în România. Umblam și prin Slatina-Olt, și pe la București, Sfântu Gheorghe, Constanța, peste tot. Făceam dansuri populare, cu dansuri românești”, își începe Damian povestea.

Futsalul, salvarea pentru 12 adolescenți

Abia de doi ani, Damian s-a apucat de futsal, dar s-a făcut deja remarcat și e convocat la echipele naționale. A jucat și pe teren mare, inclusiv pentru echipe din Teceu Mare și Ivano-Fraikivsk.

Ca orice copil de 17 ani, Damian Zaporojan avea multe vise înainte să cadă primele bombe în Ucraina. ”Nu mi-a plăcut fotbalul mare, m-a văzut un antrenor de futsal și a zis să vin la echipa lui. Și am ajuns și la echipa națională, am ajuns și la club. Era foarte bine. Făceam antrenamente toată ziua. Am avut foarte mari perspective. Am avut viitor, m-am antrenat cu prima echipă de futsal. Am fost unul dintre cei mai tineri jucători din istoria echipei”, povestește tânărul.

12 adolescenți, tutorele lor și încă un copi, refugiați din Ucraina la Timișoara

Cei 12 adolescenți sunt, în afară de Damian, din orașe mai îndepărtate de frontiera cu România. Ei provin din Kiev, Lvov sau Rivne. Fiind minori, ei sunt însoțiți de mama unui dintre ei, care este și tutorele lor legal, plus frățiotul mai mic al fiului doamnei. Toți stau la un cămin al Universiății Politehnice. Grupul a ajuns în România în jurul datei de 19 martie și face antrenamente cu CFR Timișoara.

”Ne-a luat pe toți cei care aveam până la 18 ani. Și ne-a adus aici. Doar doi suntem din echipa națională. Restul, de la cluburi. Eu sunt singurul de la echipa mea. Antrenorul echipei naționale ne-a adunat. Am venit cu autocarul. FRF a organizat drumul. Au zis că ne ne asigură traiul și antrenamente. Ne-au adus direct în Timișoara”, povestește Damian, care are șanse să fie legitimat la clubul bănățean.

Familia lui Damian Zaporojan a rămas în Ucraina

Chiar dacă în raionul Teceu nu este încă teroarea războiului, și acolo sună sirenele de atac aerian. Familia lui Damian a rămas acolo, la Slatina.

”Toți sunt departe. În Ucraina. Cum să nu le fie frică? Când toată ziua se aude sireana aia. E periculos. Sirenele sună în toată Ucraina! Ce să facă? Rămân până la capăt acolo! Dacă mi-e greu? Am mai fost plecat două-trei luni de acasă. Știam când mă întorc… Acum, nimic!”, spune băiatul.

Damian face cursurile de la liceu online, cu cei de la Școala nr. 2 din Slatina, unde se pregătea să fie profesor de sport.

Zilnic vorbește cu cei rămași acasă. ”Toată ziua. Am un frate mai mic, care nu aude de când e mic. S-a operat acum câțiva ani și abia acum începe să vorbească. Am o sora mai mică. Părinții, bunicii, toți sunt acolo. Îi sun pe Internet. Au și număr românesc, și ucrainean”, spune adolescentul.

Are prieteni morți pe front

Și etnicii români au fost luați pe frontul ucrainean, iar Damian are deja prieteni uciși în război. La știri nu vrea să se uite și nu știe cât va dura războiul.

”Nu știu….Nu vreau să mă mai uit. Am cunoscuți care au murit în război. Prieteni. Ca soldați, nu civili. Băieți născuți în 2002, 2003, aproape de vârsta mea. Am prieteni și din Kiev, unde s-a bombardat. Am și din Harkov, de la echipa națională. Nu ținem legătură. Am un prieten căruia i-a murit tatăl, în Kiev”, povestește băiatul venit din Ucraina.

Spune că nu îi urăște pe ruși

La Slatina din Ucraina, românii sunt majoritari, iar a doua etnie este cea maghiară, abia pe locul trei fiind ucrainenii. Există și o mică minoritate rusă în zonă, iar adolescenții, deși născuți mult după destrămarea URSS, știu toți și limba lui Dostoievski. Damian spune că nu îi urăște pe ruși, dar nu vrea să-i vadă. La fel cum nu vrea să mai vorbească rusă.

”Credeți-mă că nu! Nu mi-e frică. Dar nu vreau să-i văd! Nu vreau să vorbesc în rusă. Dar știu, complet. 100 la sută dintre oameni știu”, spune etnicul român.

Tânărul spune că propaganda rusească a împrășiat imagini false despre școlile din Ucraina, căci el, la Slatina, învață în românește și scrie cu caracterele alfabetului latin.

”Scuzați-mă, dar este o prostie ce se vorbește! Ală (n.r. Putin) nu trebuie ascultat! Acolo nu este voie să se arate ce se întâmplă în Ucraina. În Ucraina există școli ungurești, școli românești, nu cum spune el, că sunt doar școlie în limba ucraineană. Este școala română, la care am învățat și eu, este școala ungară”, mărturiște băiatul.

La fel ca mulți compatrioți, Damian crede în victoria Ucrainei. ”(N.r întrebat dacă Ucraina va câștiga războiul) Nu știu. Cred în Ucraina. Nimeni nu a sperat că Ucraina va fi așa de întărită. Au zis că în trei zile toată Ucraina va fi în genunchi. Băieții mor, dar Ucraina trăiește. Până la capăt pentru Ucraina!”, spune copilul.

Prea târziu pentru reîntregirea teritoriilor românești?

De altfel, în ciuda situației de dinainte de 24 februarie, Damian Zaporojan spune că nu a crezut că va trăi un război.

”Nu! Eu stau la cămin, sunt un fel de șef peste copii, eu răspund. Avem o pedagoagă care are grijă de noi. Deodată am auzit o rachetă, nu mi-am dat seama că a început războiul. Apoi, a doua rachetă. Într-o zi, la 7 dimineața. De la a treia rachetă, s-au scuturat și ferestrele! Ne-am sculat din pat. Toți au venit la mine. A fost panică mare”, își amintește sportivul.

L-am întrebat dacă e de părere că ar fi bine ca Bucovina, Ținutul Herței și zona sa să se integreze, ipotetic, în România. ”Nu mă pricep? Nu mă bag. Ar fi bine, dar….târziu!”, a spus tânărul de 17 ani.